Suky – Ironia sortii (I)

de Nicoleta M. Dumitraşcu – editor-şef
desen: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Lumini albe pendulau pe deasupra capului lui Costin. Avea ochii închişi, era lungit pe ceva care se mişca, iar senzaţia îi dădea o stare de vomă. Ar fi vrut să-i spună celui care-l împingea să oprească odată mişcarea pentru că nu-i plăcea, dar nu putea să deschidă gura. Voia să înţeleagă ce-i cu el, dar nu putea să-şi ridice ploapele. Parcă era făcut din plumb din cap până-n picioare. Picioarele… Nu-şi simţea picioarele. Erau amorţite? Avea ceva greu pe ele? Ce se-ntâmpla? Dintr-o dată, mişcarea se opri brusc şi nişte scârţâieli se apropiară de capul lui.
„Ce-a păţit?“ spuse o voce feminină, cam înţepată, deasupra capului lui Costin.
„Nu ştiu, doamnă“, răspunse vocea unui bărbat în vârstă.
„Cum adică nu ştii? Nu tu l-ai adus cu ambulanţa?“, replicase aceeaşi voce feminină.
„Ba da, doamnă, da’ io sunt doar şoferul. Întrebaţi-l pe şefu’. El i-a luat tensiunea şi toate celelalte. Ştiu doar că am primit un apel de la centralistă că a avut loc un accident pe lângă Cotroceni încolo. N-am ieşit să văd ce şi cum. Abia acu’-l văd şi io, sărăcuţu’“, răspunse vocea masculină cu un ton spăşit şi umil.
„Mda, voi habar n-aveţi de nimic niciodată. Stai niţel cu el aici până mă duc să-l chem pe Stan, de la Chirugie. Nu te mişti d-aici, ai înţeles?“, înţepase aerul vocea feminină şi se auziră scârţituri de cauciuc îndepărtându-se.
„Da, doamnă“, sună anost vocea masculină şi după un timp adăugă încet „Căţea ne***ută!“.
Secundele se transformau în minute şi Costin tot încerca să scoată un sunet, să mişte o mână, ceva. Nu reuşea. Atunci se hotărî doar să asculte. Holul zumzăia de discuţii şoptite, ocazional gemete, uşi batante lovindu-se, mirosea a spirt şi clor din abundenţă amestecate cu miros de sînge închegat, câteva straturi de mucegai şi tutun; iar când simţea că trece ceva pe lângă el, apuca să adulmece un miros de cafea proaspăt vărsată de automat, presupunea el. Atmosfera îi sugera ceva, dar nu înţelegea încă ce. Apoi, prinse frânturi dintr-o conversaţie aproape de el şi se încordase brusc. Tensiunea din creier îi sugera să fie foarte atent dacă voia să ştie unde e.
„Cum adică n-ai bani? Şi io ce vrei să fac? Să muncesc degeaba?“, zicea o voce masculină iritată.
„Da’ n-am suficienţi bani, domn’ doctor. Ne-au tăiat pensia şi am nevoie disperată de ceva pentru ochi. Nu mai văd aproape deloc“, se tînguia o voce de femeie în vârstă.
„Hai să ne-nţelegm, doamnă Istrati. Dumneavoastră aveţi nevoie de operaţia asta ca să vedeţi şi aţi venit aici, la Colţea, pentru a intra la Chirugie. Nu aveţi o urgenţă, iar aici e Camera de Gardă şi domn’ doctor face ture prin sectoarele de sus acum, unde sunt ur-gen-ţe. Dacă n-aveţi urgenţă, n-am ce să vă fac. Iar, operaţia costă bani dacă o vreţi la liber. N-aveţi bani, n-aveţi operaţie. Ne-am înţeles?“, accentuase vocea masculină iritată.
„Şi io ce po’ să fac acu’, domn’ doctor? Unde să mă duc? Sunt săracă…“, se stinse vocea de femeie în vârstă până ajunsese o şoaptă, iar Costin a trebuit să se concentreze la maximum ca să înţeleagă continuarea. „…Şi tot ce am sunt câteva bucăţi de aur. Ce pot să fac?!“
După o pauză semnificativă, vocea masculină zise scurt şi spart „Aşteptaţi aici“; şi se auzi o uşă închizându-se. Un geamăt scurt urmă sunetul uşii. Nu se mai auzea decât zumzăitul tipic de pe hol, apoi nişte scârţâituri apropiindu-se de el.
„Bun“, înţepase o voce feminină aerul de deasupra capului lui Costin. „În operaţie cu el, sus, la etajul trei. Repede. Să nu se supere domn’ doctor. E grăbit azi. Poţi să-l duci cu liftul ăla. Hai, ce mai aştepţi?“, încheiase acceaşi voce şi mişcările începuseră din nou.
Senzaţia era mai puternică acum. Sigur o să vomite pe el. Era la Colţea. Măcar atât ştia. Operaţie? Accident? Încerca să-şi amintească, dar îl durea capul acum. O durere surdă ameninţa să se transforme într-o furtună în capul lui. Nu mai putea să stea conştient. Îi era aşa somn acum. Luminile de deasupra ploapelor închise iar pendulau. Şi pendulau… pendulau… pendulau.
Ultimul lucru pe care-l auzi Costin înainte să adoarmă fuse „ping-ul“ care anunţa că liftul ajunse la etajul comandat. Oare ce se întâmplase cu femeia aia bătrână? fuse ultimul lui gând…