Tocanita lu’ Zamfir- Aprilie 2010


Tocanita lu' Zamfir

de Andrei Zamfir – redactor

Printre jaluzelele mele soarele răsare cu tupeu şi aroganţă. La urma urmei, are şi de ce. Pornind de la simplul fapt că apare el la orizont, toată lumea se trezeşte şi pleacă grăbită, se îngrămădeşte şi înjură. Lucrurile se aplică şi la mine, căci printre paşii încurcaţi făcuţi pe parchet, deschid ochii din ce în ce mai mult şi trag de mine să nu mă bag înapoi sub plapumă.

Azi am ieşit pe uşă pe la 9 şi ceva şi am mers liniştit pe drumul pe care am făcut deja cărare, ca să nu uit pe unde trebuie să o iau. Vedeam aceleaşi feţe adormite şi recunoşteam pe toată lumea pe care o văzusem cu o zi înainte. Am intrat în tramvai şi mi-am ocupat locul obişnuit. Aş fi de acord să facem cu locurile din tramvai cum e cu locurile de parcare la blocuri. Am observat că fiecare are locul lui din mijloacele de transport la care tânjeşte şi la care încearcă să ajungă, ţinând cont de câte staţii merge. Cu restul lumii parcată în jurul meu, am ajuns la destinaţie şi mi-am văzut în continuare de drum.

Cineva spunea că graba strică treaba şi cred că avea dreptate. Am văzut de departe autobuzul şi am încercat să mă strecor printre maşinile oprite la stop ca să fiu sigur că ajung în staţie la timp. Am trecut printre ele şi am fugit repede şi pe sensul celălalt atent să nu vină vreo maşină. Mi-am dat seama că ajung la timp, am rărit pasul, dar nu ştiu cum s-a petrecut, căci de la un moment dat am simţit că fuge pământul de sub mine. Am căzut în gol câteva secunde în timp ce încercam să înţeleg ce se întâmplă. Am auzit urale şi aplauze, ca şi cum aterizam fix în mijlocul unei petreceri.

O căzătură bruscă m-a dezmeticit. În jurul meu aveam o încăpere mare în formă conică. Aterizasem în mijlocul camerei pe o saltea improvizată din banchete şi scaune de maşină. Nu ştiu de unde veneau aplauzele pe care le auzisem cu câteva secunde înainte, căci în jurul meu totul era învelit în linişte. O maşină dezmembrată şi prăfuită era pusă într-o parte şi în jurul ei aşezate tot felul de obiecte ciudate improvizate. Haine rupte şi cârpite erau împrăştiate prin toată încăperea. Singura sursă de lumină era gaura prin care căzusem eu. Am observat în plus şi o lampă construită tot din piese de la maşină. Timid, a ieşit din maşină un bărbat înalt cu barbă şi părul ciufulit. Aveam să aflu că în urmă cu aproape un an şi el se afla în situaţia mea, victimă a acestei întâmplări de neînţeles. Tot ce mi-a spus a fost că o să îmi dau seama cu timpul despre ce e vorba.

Din maşină au mai ieşit între timp alte trei persoane care s-au tot învârtit prin încăpere, fără să facă nimic altceva decât să mă studieze pe mine, noul venit. Nu am putut să nu observ altă maşină aflată mai aproape de mine, care era aproape neatinsă. Lângă ea, jos, rezemat de portieră stătea un bărbat îmbrăcat la costum care scotea nişte hârtii dintr-o servietă şi le tot araja şi sorta. Se dădea obsesiv cu capul de maşină, vizibil afectat de situaţia în care se afla, parcă ajuns la limita nebuniei curate.

Destinul mi-a surâs căci autorităţile mi-au luat urma şi m-au salvat de acolo după doar două săptămâni. Odată ajuns la suprafaţă aveam să descopăr că eu am avut marele nenoroc să cad într-o groapă din Bucureşti.

Acest articol a aparut in revista Teen Press, nr. 36, Aprilie 2010
Tema: Cum sa fii roman?

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.