Ironia sortii (II)

de Nicoleta Dumitraşcu – editor-şef
desen: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

„Ieri a fost luni, azi e marţi, mâine-i miercuri, poimâine-i vineri…“, îşi spunea Costin într-una, nici el nu ştia de când. Tot ce vedea sfida fiecare sinapsă din creierul lui. Nu era real şi, totuşi, vedea, deci era real? Dacă expresia „nu cred până nu văd“ a avut vreodată vreo semnificaţie pentru el, acum expresia asta îi râdea în faţă scuipându-l pe toată splendoarea lui, precum portretul lui Dorian Gray, doar că nu-l scuipa într-un pod.

Mai mulţi oameni roiau în jurul corpului lui încercând să-i pună la loc oasele din piciorul drept, iar el se uita la întreaga scenă de undeva din spatele lor. Văzuse numai la televizor, în filme, astfel de manifestări ale spiritului, dar să le simtă pe pielea lui, mă rog, era nebunie curată. Ce putea să facă? Urlase, dar nu-l auzise nimeni, încercase să atingă obiectele din jurul lui şi să arunce cu ele prin cameră, nimic nu funcţionase. Senzaţia că a înnebunit era descurajantă pentru miile de gânduri care-i bântuiau acum mintea.

Ca să testeze nivelul de nebunie la care era, recitase fiecare poezie pe care o ştia, enumerase toate matematicile pe care le învăţase vreodată, îşi aduse aminte de cele mai vechi experienţe ale lui şi acum ajunsese la recapitularea zilelor săptămânii. Ca să-şi dovedească sieşi că era perfect lucid, nici beat, nici drogat, nici nebun, nici decrepit. Dar, ceva se blocase (pentru că era conştient că repeta zilele săptămânii, aşa cum ştia el că era ordinea lor ultima oară când verificase) de multă vreme şi simţea gustul unei erori pe undeva. Unde era eroarea? „Ieri a fost luni, azi e marţi, mâine-i miercuri… Ce zi e poimâine? Azi chiar e marţi? Ce dracu’ fac eu? Ăştia îmi scobesc prin corp şi eu stau ca prostu’ cu zilele săptămânii?“…

Deodată simţi cum bolboroseşte un vaiet de durere în el. Nu era al lui vaietul, dar îl simţea al lui. Singura persoană care ar fi putut scoate vaietul ăla în el era ea. Auzea bipăitul sinistru al cardiometrului cum îl atenţiona că trebuie să stea aici dacă vrea ca inima să-i bată în continuare, însă vaietul îl ordona să iasă din blocul operator. Se duse după vaiet.
„Nu pot să cred că e în operaţie…“, bolborosea Suky, printre suspine şi mucoase nazale, în braţele lui Bibi.
„Gata, gata! Şşşt… N-are rost să te vaiţi atâta. Gata, gata, bambina…“, îngîna Bibi, legănând-o pe Suky în acelaşi timp.

Aflaseră de accidentul lui Costin acum câteva ore. Amândouă erau acasă la Bibi bârfind despre petrecerea Oliviei şi despre tot ce se întâmplase după, când o sunase mama lui Suky să-i spună că aflase de la vânzătoarea de la magazin, care aflase de la vecina de la doi, care auzise de la poştaş, care stătuse de vorbă cu unchiul lui Costin, care venise în vizită la sora lui, mama lui Costin, şi îi găsise pe aceştia plângând de ore bune după ce îi sunase o asistentă de la Colţea să-i anunţe pe aceştia că „puiul“ lor fusese băgat în operaţie imediat ce se eliberase blocul operator de la Urgenţe; şi că aveau suficient timp să aducă ce-i trebuia băiatului când va ieşi de la reanimare.
Consecinţele accidentului nu erau foarte grave. Aşa că mama lui Suky o sunase să-i spună şi ei pentru că ştia că o interesa orice legat de Costin, chiar dacă nu mai erau împreună.

Când cele două fete ajunseră la spital, familia lui Costin aştepta mută de durere la recepţie. Schimbase câteva vorbe cu tatăl acestuia, care fuma ţigară de la ţigară, în faţa spitalului, chiar dacă era nefumător. Mama nu era în stare să zică nimic. O luase pe Suky în braţe şi plânseră în linişte câteva minute. Tensiunea cauzată de aşteptare era prea intensă. Fetele ieşiseră afară un pic şi Suky profită de acele momente ca să scoată din ea toată durerea cauzată de situaţia curentă.