Catalin Petran 
Dacă încă nu v-aţi obişnuit cu mine, vă anunţ că sunt un nostalgic incurabil. Îmi plac jocurile vechi şi bune. Îmi plac jocurile în care primează gameplay-ul şi nu grafica. Îmi plac jocurile în care toate elementele se îmbină armonios, în care mecanicile sunt bine gândite, în care storyline-ul este pe măsura aşteptărilor şi în care experienţa generală este una satisfăcătoare.
În 2015 ne vom vom desfăta simţurile alături de „The Witcher 3“, care probabil este în top trei cele mai aşteptate jocuri ale anului. Acesta este unul dintre motivele pentru care în această ediţie, aruncăm un ochi asupra primului joc al seriei, teoretic „The Witcher 1“, dar practic doar „The Witcher“. Less is more.
„The Witcher“ este, după părerea mea, unul dintre cele mai bune jocuri ale „epocii moderne“. Produs de cei de la Atari şi lansat acum un secol (2007), „The Witcher“, este printre puţinele jocuri care întrunesc toate condiţiile enumerate de mine în deschidere, în urma căruia eu îi acord titlul de joc „complet“. Mi-a fost destul de greu să-l încadrez într-un gen. Oficial este definit ca un „Action role-playing hack and slash game“. Balanţa se înclină mai mult înspre hack and slash, deoarece, în ciuda sistemului de skill-uri bine gândit şi construit, nu avem alte opţiuni pentru a ne personaliza eroul şi nici libertatea de a colinda de ’colo până ’colo. De fapt, personajul principal este unul singur şi bine definit: Geralt of Rivia, de meserie witcher.
Jocul are la bază cartea cu acelaşi nume, scrisă de autorul polonez Andrzej Sapkowski. Această reţetă a jocului făcut după o carte nu s-a dovedit întotdeauna o idee bună, în unele cazuri a fost chiar un eşec total, însă, din fericire, în cazul de faţă, este un succes răsunător. Storyline-ul este cum rar am mai văzut în ziua de azi, inovativ, interesant, captivant, cu multe plot-twist-uri, care nu sunt previzibile cu trei capitole înainte.
Jocul se deschide cu eroul nostru, Geralt, care suferă de pierderi de memorie. Aşadar, nu ştim mai multe despre Geralt decât ştie el însuşi în momentul de faţă. După ce suntem fugăriţi de un balaur şi ne reîntâlnim cu nişte prieteni vechi, witcheri şi ei, aflăm că majoritatea oamenilor îl credeau mort pe Geralt şi că, cel mai probabil, incidentul în care aproape a fost omorât, i-a cauzat şi pierderea de memorie. Folsindu-se de fragmente din memoria rămasă, Geralt pleacă în căutarea trecutului. Astfel, îl descoperim pe Geralt şi îi aflăm povestea pe măsură ce ne întâlnim cu diverse personaje din trecutul său şi urmărim firul intrigii care se derulează în regat. Aşa cum vă imaginaţi, Geralt este doar o piesă mică, într-un puzzle foarte mare şi complicat.
Dar să ne întoarcem la origini. Ce este un witcher? Un witcher este un vânător de monştri, membru al unei caste unice şi exclusiviste. Witcherul este antrenat într-un fort izolat în diverse tactici de exterminare a arătărilor nepământeşti. Pe post de arme foloseşte două săbii: una de oţel, pentru măscăricii locali, fabricaţi din carne, sânge şi oase şi una de argint pentru vizitatorii din tărâmurile neprietenoase de dincolo. Dar witcherul nostru nu este doar un barbar mânuitor de fier vechi. El este de asemenea antrenat în tainele magiei, pe care o stăpâneşte prin intermediul a cinci semne (vrăji), care îl ajută în lupta cu vrăjmaşii. Sună interesant? Vă daţi seama că până acum coada la înscriere s-a mărit mai ceva decât coada pentru iPhone 6. Ei bine, din păcate nu e atât de simplu. Nu poţi alege să te faci witcher, te naşti witcher. Şi asta nu este doar o metaforă inspiraţională. Un witcher este un mutant, un om care s-a născut cu anumite abilităţi, printre care agilitate şi putere sporite, precum şi un sistem imunitar ca al lui Wolverine. Aşadar, aceşti witcheri sunt nişte specimene destul de rare. Practic, vorbim de un supereou. Un om diferit, pe care îl recunoşti în mulţime, antrenat în artele marţiale, în lupta cu sabia, cunoscător al artelor subtile ale magiei şi pregătit special pentru a căsăpi răutăţile care umblă pe faţa pământului. Aţi putea crede că este cel mai popular personaj din universul lui. Ei bine, nu e chiar aşa, deoarece în afara universului Marvell şi DC, în lumea reală, oamenii diferiţi nu sunt supereroi, oamenii diferiţi sunt naşpa. Foarte naşpa şi de aia nu ne place deloc de ei. Witcherii sunt nişte mercenari. Oamenii îi aganjează ca să îi scape de monştrii contropitori, doar când le-a ajuns cuţitul la os, iar după ce îi plătesc pentru serviciile prestate, nu ştiu cum să scape mai repede de ei. Mulţi chiar se feresc de witcheri şi îi privesc ca pe nişte pisici negre care aduc ghinion. De ce? Pentru că sunt ignoranţi, nu îi înţeleg şi nu îi pot asimila, pur şi simplu pentru că sunt diferiţi. Vă sună cunoscut?
Acesta este unul dintre factorii cei mai frapanţi ai jocului. Universul nu este specific tiparului fantasy, care ne este prezentat în mod curent. Deşi avem parte de elfi şi de dwarfi, aceştia nu sunt prietenoşi şi nici de ajutor. Regatul este dezbinat de un război între două facţiuni: o organizaţie „teroristă“ a elfilor şi elita luptătorilor „anti-tero“ a oamenilor. Piticii sunt toleraţi în oraşele oamenilor pentru talentul lor de meşteşugari, însă sunt priviţi cu ochii răi pentru că sunt avari şi sunt concentraţi în zone rău-famate ale oraşelor. Cromatica nu este nici veselă şi nici prietenoasă. Este întunecată şi mohorâtă. Mediul social este cât se poate de realist, plin de xenofobie, rasism, corupţie şi violenţă. Dacă nu v-aţi dat seama până acum jocul nu este chiar recomandat copiilor sub 12 ani. De fapt, este catalogat 18+. Pe lângă elementele enumerate mai sus, mai avem parte şi de bordeluri, prostituate la colţ de stradă, femei uşoare, violatori, tâlhari şi jocuri de noroc. Universul creionat este înfricoşător de realist, aşadar jocul câştigă foarte multe puncte la capitolul atmosferă.
Pentru a accentua latura socială, jocul dispune de un sistem de „alegeri morale“. Pe scurt, vorbim despre unul dintre acele jocuri în care finalul este diferit, în funcţie de alegerile pe care Geralt le face în timpul vieţii sale. Însă lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. La fel ca sabia lui Geralt, care are două tăişuri, la fel şi alegerile sale se pot dovedi neinspirate şi se pot întoarce împotriva sa. Desigur, poate că la un moment dat veţi dori să vă îndepărtaţi de conflicte şi să rămâneţi neutri. Însă chiar şi să nu alegi, e o alegere. Orice faci sau nu faci, va exista un impact asupra regatului.
Sistemul de control este mai neobişnuit şi durează puţin până te obişnuieşti cu el. Absolut toate acţiunile de atac şi mersul sunt controlate prin mouse. Până aici nimic nou. Problema este că, spre deosebire de Diablo de exemplu, unde putem să dam doisprezece click-uri pe secundă, sau câte dorim noi până când suntem siguri că dihania nu mai mişcă, aici atacul nu funcţionează dacă inamicul nu este în range sau dacă Geralt nu este gata. Pentru asta avem o mică pictogramă pe ecran care ne indică când este indicat să atacăm. Dacă lovim prea devreme adversarul se fereşte sau ratăm noi. Dacă lovim prea târziu adversarul e plecat de mult de acolo. După ce vă setaţi timing-ul nu veţi mai avea nevoie de pictograma aceea. Însă pe măsură ce avansăm în nivel, Geralt învaţă diferite stiluri de luptă şi diferite scheme, pe care le veţi recunoaşte mai uşor sub denumirea de combo-uri. Ei bine, pentru a realiza aceste combo-uri devastatoare, este nevoie ca secvenţele de atacuri să fie realizate impecabil, motiv pentru care veţi avea mare nevoie de pictograma aia.
Witcher-ul nostru cunoaşte trei stiluri de luptă. Atacuri puternice şi încete pentru adversari mai solizi, unde şansa de a rata este mică, un atac rapid şi precis, care nu este atât de devastator, dar are şanse mari să nimerească şi un atac special pentru grupuri, care este foarte „expresiv“ când Geralt este înconjurat. Trecerea de la un stil de luptă la altul se poate face în orice moment al luptei şi chiar este indicat să vă adaptaţi întotdeauna adversarului. De asemenea, în timpul luptei puteţi folosi şi cele cinci semne magice. Şi să nu uităm că trebuie să schimbăm şi săbiile în funcţie de arătarea care ne stă în drum. Aşadar, lupta devine repede foarte complexă şi va trebui să vă mişcaţi degetele mai ceva ca un chitarist profesionist. În timp ce mouse-ul va fi folosit pentru a efectua atacurile şi pentru a deplasa eroul, tastatura este folosită pentru a schimba stilurile de luptă, pentru a schimba săbiile şi pentru a folosi semnele magice. Coordonarea este foarte importantă.
La capitolul arme/armuri/jucării nu stăm foarte bine. De-a lungul jocului nu veţi schimba foarte multe săbii, deoarece nu prea se găsesc. Există nişte rune pe care le adunaţi frumos în inventar şi le căraţi de ’colo până ’colo, ca orice jucător adevărat de RPG şi pe care le puteţi folosi pentru a vă îmbunătăţi săbiile. Desigur, ca în orice semi RPG care se respectă, avem o groază de poţiuni, bombe şi uleiuri pe care chiar Geralt le poate prepara. Desigur, ele se prepară din plante şi bucăţi componente ale monştrilor, aşa că, din nou, ca orice jucător conştiincios, le vom căra pe toate după noi, că nu ştii când ai nevoie de cutare poţiune. Inventarul nu este o problemă mare, însă există porţiuni în joc, în care nu prea dăm de niciun negustor şi ghiozdanul atârnă cam greu.
Universul în sine, ca spaţiul în care ne putem deplasa nu este foarte mare. În principiu, jocul este destul liniar, însă pe lângă quest-urile principale, există o groază de sarcini secundare mai mărunte şi neimportante, precum şi alte activităţi şi distracţii. De exemplu, avem clubul bătăuşilor. În fiecare cârciumă există câte un colţ unde este amenajat un fel de ring de box. Dacă te ţine, poţi să te bagi la luptă şi să câştigi bani frumoşi. Dacă nu eşti genul violent, poate te interesează jocurile de noroc. În fiecare oraş şi cetate există binevoitori care vor juca zaruri cu tine. Însă ai grijă, acestea nu sunt legale, aşă că dacă te prind gărzile eşti în belea mare. Totuşi, sumele care se câştigă din zaruri după jumătatea jocului sunt foarte consistente, şi ar putea accelera procesul de achiziţionare al unei săbii mai bune, sau a unei armuri. Nimeni n-a spus că mereu se câştigă, de foarte multe ori piezi, şi te trezeşti că ultimele două ore de făcut quest-uri şi de omorât vârcolaci s-au dus pe apa sâmbetei, când în loc de trei s-a rostogolit un patru. Aveţi grijă, chiar şi jocurile din jocuri creează dependenţă. Există de asemenea un sistem de reputaţie al jucătorilor, şi pe măsură ce baţi oponenţi din ce în ce mai pricepuţi, se duce vestea prin regat că eşti mare barbugiu şi poţi chiar ajunge să arunci zarurile contra celui mai mare barbugiu al regatului, un om despre care nu ţi-ar fi trecut prin minte niciodată ce e în stare de aşa ceva.
Am spus la începutul articolului că unul dintre motivele pentru care aruncăm o privire asupra acestui joc este faptul că la anul vine peste noi „The Witcher 3“. Ei bine, celălalt motiv este potrivirea acestui joc cu tematica din numărul curent al revistei. O altă activitate auxiliară a witcher-ului nostru este fuga după domnişoare. În timpul pelerinărilor prin regat, este probabil să ajutaţi interesat sau dezinteresat mai mulţi oameni. În orice caz, întotdeauna va exista o plată mai mult sau mai puţin consistentă. Dar ce te faci cu săraca femeie care are beciul bântuit de stafia soţului mort de trei ani? N-are nimic. N-are bani, n-are găini, n-are nici măcar o carte antică. Dar totuşi este la ananghie. Poate totuşi vă puteţi înţelege, poate rezolvăm cumva, adică oricum îl trimit pe soţul ei înapoi în lumea de dincolo, de ce să nu iau şi eu o pauză de la toată alergătura asta?
De fiecare dată când înscrieţi la o domnişoară, primiţi un catonaş cu respectiva domnişoară într-o poziţie deşucheată, ca să uitaţi peste ani şi ani experineţa. GOTTA’ CATCH’EM ALL! Aceste cărţi sunt literalmente necenzurate. Aveţi grijă însă ce variantă jucaţi pentru că cea pentru Statele Unite are toate cărţile cenzurate şi toată distracţia se duce la vale.
Unele domnişoare vă vor recompensa pentru ajutor, altele vor fi mai pretenţioase şi vor cere un cadou sau mai multe înainte de a te lăsa să-ţi bagi sabia în teacă, iar altele vor fi pur şi simplu entuziasmate de posibilitatea de a adăuga un witcher la colecţia lor. Unele cadouri sunt chiar greu de obţinut, pentru că trebuie să găseşti un anume negustor exclusivist care vinde mănuşi roşii de catifea şi care se plimbă pe o anume alee între 12:00 şi 12:05 în zilele cu număr par. De asemenea, din cauza alegerilor din timpul jocului, unele domnişoare vor deveni indisponibile, în timp ce altele vor face pasul înainte. Este devastator să realizezi că nu poţi să colecţionezi toate cartonaşele într-un singur joc, dar te poţi întoarce la un anumit punct şi să-ţi schimbi o alegere pentru a completa colecţia. De menţionat că unele cartonaţe sunt chiar imposibil de nimerit, aşa că din când în când e posbil să aveţi nevoie de suportul unui walkthrough de pe net. Fuga după femei necesită ceva timp, însă la sfârşit sigur veţi fi mândri de colecţia de cartonaşe şi vă veţi aminti cu drag de fiecare noapte în parte.
Nu am foarte multe de spus despre grafică şi despre sunet. Conform standardelor din 2007, erau undeva în top. În ziua de azi probabil că nu mai valorează nimic. Versiunea iniţială lansată în 2007 se pare că avea foarte multe bug-uri şi probleme. În 2009 a fost lansată o versiune Enhanced, care a adăugat câte ceva pe ici, pe ’colo, şi a rezolvat toate aceste probleme.
Este un joc pe care vi-l recomand fără strângere de inimă. Din nou, primează experienţa şi feelingul general în faţa graficii. De la storyline, până la dialoguri şi de la sistemul de luptă, până la arborele de talente, totul este gândit şi integrat perfect. Dacă vă place jocul de faţă, până la apariţia fratelui mai mare, puteţi să vă delectaţi şi cu „The Witcher 2: Assassins of Kings“. Puteţi găsi un reviw Teen Press al acestuia aici.
Până când ne vom revedea pe aceeaşi temă, undeva la anul, ţineţi minte: nu vă bateţi cu golanii, aveţi grijă să nu fiţi furaţi la zaruri şi ţineţi-vă departe de femeile uşoare.
