Teen Press 
foto: xbox360.ign.com
Dragoni, dragoni şi iar dragoni!
S-au trezit din morţi (nu că ar fi dispărut vreodată cu totul) şi au acaparat RPG-urile fantasy moderne. Prin acaparat se înţelege că dragonii au devenit aproape sinonimi cu termenul „fantasy“, în mare parte datorită strămoşului „Dungeons & Dragons“ care a făcut pui prin podurile mai multor companii producătoare de jocuri, printre care şi Larian Studios, tăticul şi mămica seriei de RPG-uri fantasy Divinity.
Divinity II: DKS este o ediţie „remastered“ a celui de-al doilea titlu Divinity. Campania originală Ego Draconis a fost luată la puricat şi retuşată pe ici pe colo, periată de bug-uri şi îmbunătăţită grafic, iar în plus i s-a mai adăugat şi un expansion de sine stătător, „Flames of Vengeance“, care continuă aventura din Ego Draconis (lăsată cam în coadă de peşte, iniţial).
Shh! We bwe hwunting dwagons!
Jocul începe, ca orice RPG care se respectă, cu personalizarea, mai mult sau mai puţin, a eroului/ eroinei care se află în ipostza de Dragon Slayer ucenic (sună urât, nu-i aşa?), care are în faţa sa o carieră strălucită în exterminarea bestiilor mai sus menţionate. Eşti trimis într-un orăşel „tutorial“ în care ai ocazia să testezi şi să înveţi skill-uri de bază din diverse clase comune oricărui RPG (warrior, mage priest, ranger). De menţionat ar fi că priest-ul în Divinity echivalează mai mult cu un summoner, având sub comanda sa spiritele morţilor. În plus, primeşti câteva skill-uri legate strict de vocaţia de Dragon Slayer: abilitatea de a vedea spirite şi cea de „mindread“, care va fi foarte folositoare pe parcursul jocului, din simplul motiv că poţi afla diverse lucruri interesante: tips-uri pentru rezolvarea quest-urilor, questuri propriu-zise care nu se declanşează decât prin mindread sau locaţia a diverse cufere pline de „goodies“.
DKS este un specimen clasic de Action/RPG, cu un substrat de sandbox. Spun sandbox pentru că, deşi povestea progresează în mod relativ linear şi te menţine pe linia de plutire a quest-ului principal, multitudinea de side-questuri şi libertatea pe care o ai în a le rezolva sau a explora e limitată numai de abilitatea ta de a te descurca în luptă cu creaturile zonei.
Primele 12 nivele, din punctul de vedere al combat-ului cel puţin, sunt moartea cu coasa. Luptele sunt rapide, ultra-active şi trebuie să ai o oarecare îndemânare cu tastatura şi cu mouse-ul dacă vrei să scapi cu viaţă. Odată ce înţelegi mecanica, însă, totul se autoclarifică, plus că este extrem de amuzant să sari pe capul adversarilor, cu barda înainte.
Skill panel-ul este bine pus la punct, organizat în cinci categorii diferite: una pentru fiecare clasă tipică şi una pentru abilităţile de Dragon Slayer. Partea interesantă este că poţi amesteca şi răsamesteca aceste skill-uri după cum ţi se năzare, iar varietatea de combinaţii şi strategii abordabile e copleşitoare.
Interfaţa e simplă, economică, în aşa fel încât să poţi vedea ce se întâmplă în jurul tău şi conţine strictul necesar pentru orice 3rd person RPG.
Bijuteria jocului, însă, este abilitatea de a te transforma în dragon, pe care o capeţi într-o circumstanţă relativ surprinzătoare, şi din Dragon Slayer devii Dragon Knight; adică, brusc şi inopinat, te trezeşti propriul tău inamic mortal. Ooops! Aici se schimbă mecanicile cu totul şi, ca şi la combat, sunt destul de greu de pătruns, însă, după ce le descoperi, eşti predispus să pierzi câteva ore bune, zburând fără ţintă şi prăjindu-i pe nefericiţii mobi, care nu te pot ataca, din aer.
Oooh! Shiny!
Povestea în Divinity II e destul de bine scrisă, cu niste plot-twisturi bine puse şi pesonaje credibile. Destul de impresionant, însă, este sunetul, voice acting la patru ace cu o grămadă de accente diferite şi replici care mai de care mai amuzante. Jocul are şi o mulţime de referinţe la pop culture, la filme sau alte serii de jocuri, de exemplu, quest-urile Ghostbuster, Red Ore Alert sau replica unui gardian în stare de ebrietate: „Shine on!… you… crazy d-d-… what was it?“. Într-un fel sau altul, găseşti umor aproape în fiecare replică. De asemenea, coloana sonoră e poate unul dintre cele mai frumoase aspecte ale jocului şi chiar merită ascultată, asta dacă poţi ignora paşii extrem de enervanţi ai NPC-urilor, care mişună constant în jurul tău.
DKS foloseşte engine-ul grafic Gamebyro, popularizat de jocuri ca Oblivion şi Fallout, ceea ce face întreg universul jocului extrem de detaliat cu toate că, în mod miraculos, nu seamănă câtuşi de puţin cu jocurile Bethseda, din punct de vedere estetic. Animaţiile nu s-au schimbat de pe vremea lui Ego Draconis, dar nici nu li se pot reproşa prea multe, în afara faptului că sunt destul de repetitive şi, după o vreme, devin obositoare.
Un mare minus ar fi erorile de rulare pe care le are jocul; se blochează la comezile alt-shift şi alt-tab şi, când ţi-e lumea mai dragă şi ai uitat să salvezi, te trezeşti că leşină hamseterul de serviciu şi te scoate în desktop.
Expansion-ul luat ca atare nu aduce altceva decât o oarecare finalitate a poveştii, cu câteva ore în plus de joc.
Dacă tragem linie şi facem un calcul, Divinity II: DKS îşi merită locul printre titlurile memorabile ale genului, chiar dacă necesită puţin mai multă răbdare pentru a descoperi asta.
Dragonii rulz!
Nota: 9
