Critica universala – Vocatie vs. Mizerie

Rubrica Critica Universala: Vocatie vs. Mizerie

de Silvia Petre – redactor

Înţeleg că atunci când iei o decizie importantă o faci cu un oarecare discernământ, nu? Nu o să te duci în Spania la cules de căpşuni dacă nu vrei să ai pământ între degete şi nu o să te faci alpinist dacă tu cazi şi din picioare…

Astfel, nu o să te duci la Medicină, să te chinui şase ani, plus încă alţii, ca să fii o acritură, şi nu o să te duci nici la altă facultate să înveţi cinci-şase ani ca să ieşi profesor şi dup-aia să freci menta.
În altă ordine de idei… este criză. Statul, care avea de îngrijit şi hrănit atâţia oameni, numiţi „bugetari“, acum „le dă în cap“ pentru a se pune el pe picioare, scăzând salarii şi făcând imposibilă o viaţă cât de cât la limita decenţei.

Legătura? Toată lumea protestează în stradă, dar adevărata dramă se petrece la locurile lor de muncă, unde umilinţa la care sunt supuşi îşi pune amprenta asupra randamentului lor. Iar medicii şi profesorii bugetari nu aveau să facă excepţie.

Problema asta poate fi privită din mai multe unghiuri, pentru că este delicată şi adevărul este aproape egal împărţit. Pe de o parte, după ce ai tocit băncile şcolii 18-20 de ani, să ieşi şi să înghiţi în sec la gândul zilei de mâine nu este tocmai starea de normalitate întâlnită pe alte meleaguri. Este evident să te scârbeşti şi să învinovăţeşti pe toată lumea pentru ce ţi se întâmplă. Dar. Dacă alegi oricare din aceste două meserii o faci, în primul rând, în cunoştinţă de cauză: ştii că salariul nu este unul de parlamentar şi condiţiile nu sunt ca în filme.

În al doilea rând, aceste meserii ar trebui practicate din vocaţie, nu? Nu mă fac medic dacă mă doare undeva de cei din jur, la fel cum nu mă fac profesor dacă nu-mi plac copiii. Adevăraţii maeştri din aceste domenii au pasiunea injectată intravenos şi ireversibil. Tocmai de aceea nu simt greutăţile cu care se confruntă. E normal să vii la şcoală sau la spital dacă faci asta pentru bani (care şi-aşa nu sunt mulţi) sau obligat de mama.

Totodată, pacienţii sau elevii nu au nicio vină, aş putea spune chiar că ei sunt singura verigă vulnerabilă din acest lanţ vicios. Pacientul e bolnav şi puţini au o situaţie financiară bună, ca să nu fie „chitroşi“ la doctor, iar elevul săracul… are noroc dacă în primul rând are părinţi şi e de două ori fericit dacă aceştia au bani. Plus că, dacă ar fi după liceeni, ar crea, probabil, condiţii de trai mai bune, că şi ei văd care e situaţia. Dar de ei nu depinde nimic, aşa că e stupid ca tot ei să plătească pentru necazurile şi frustrările unora şi incompetenţa şi inconştienţa altora.

În acelaşi timp, majoritatea şi victimizează. Nu e dracu’ aşa de negru, deci dacă nu cade, pică: o măslină, o dudă, o atenţie. Unii medici nici nu se uită dacă nu le bagi hârtii în buzunar sau o găină la traistă, iar în cazul profesorilor – se ştie… Fără să mai vorbim de cei care predau prost, în mod intenţionat, sau nu te trec clasa, ca să aibă muşterii „în particular“. Dacă au 5-10 cu care fac meditaţii, de ce să le mai pese de restul de 20?

De aceea calitatea produselor acestor două sisteme este una îndoielnică de mult timp. Primul loveşte în fizic, iar al doilea îndobitoceşte şi paralizează socio-profesional. Pentru că se fac în silă, fără responsabilitate şi pasiune, dar, cel mai important, fără omenie.

Recommended Articles

1 Comment

  1. Ma, iti apreciez ideea, foarte buna, de a nu mai aduce alte laude nesperate acestor doua sisteme, dar undeva pe drum s-a pierdut si ideea ta. Sincer, nu am inteles unde e critica, decat cu mici referiri pe parcurs.

    Concluzia e simpla, daca nu-ti place profesor sa fii, nu te faci, pentru ca nu curge lapte si miere in sistem si oricum nu muncesti prea mult, aceeasi materie o predai anual, ciclic. Rareori se mai iveste cate un examen de grad.
    Iar legat de sanatate, mai in cadere sunt spitalele si conditiile in care trebuie sa supravietuiasca un pacient: lipsa medicamente, prea putini bani la casa de asigurari etc..

Leave a Reply

Your email address will not be published.