Imaginea din oglinda

Coltul Meu

de Răzvan Băltărețu – cititor

Altă zi banală de toamnă, frigul zilei este înlocuit acum, seara, de ploaia care începe să cadă. Geaca mi-e udată repede, vântul trimite cu putere stropii către mine, abia mai văd pe unde sunt. Recunosc zona, dar nu sunt acasă, ci sunt la tine, recunosc blocul, înalt, maiestuos și cu felinarul spart de lângă scara ta, sub care am petrecut multe nopți, când despărțirea nu voiam să vină. Îmi caut telefonul, aș avea nevoie de un loc unde să stau până ajung acasă, sper doar să mai am numărul tău. Nu, căutarea e zadarnică, se pare că ruptura a fost prea mare ca să mai păstrăm măcar o relație frumoasă, de cunoștințe, de prieteni. Mă uit la ceas, încă devreme, deși afară e întuneric și parcă aș vrea să urc până la tine. Nu-i vorba de curaj, doar că amintirile revin, nu știu dacă te-ai supăra sau dacă mie mi-ar pică bine să ne revedem. Îmi spun să intru în scară, măcar stau la adăpost. Cineva coboară cu liftul, iar îmi trece prin minte gândul să te vizitez. Ajung în fața ușii tale, aceeași ușă la care ciocăneam, așteptând să te văd cum apari de dincolo de ea, iar tu pregătită de o ieșire în oraș, aranjată, și cu parfumul acela care îmi plăcea mă întâmpinai veselă, fericită. Ciocăn și acum, am un nod în gât, emoție, teamă, puțin din toate. Sper să nu deschizi, să nu fii acasă, măcar să mă mint mai departe că eu am venit, dar tu nu erai. Dar deschizi… ochii ți-i privesc, inconfundabili, privirea ageră, dar chipul completat doar de un zâmbet ca pentru politețe afișat, însă în jurul tău plutește aceeași aromă a parfumului pe care mi-l amintesc cu plăcere. „Bună seara”, mai acut îmi este nodul în gât când rostesc salutul și îmi ascund privirea de ochii tăi, „sper că nu te deranjez, eram prin zonă și… am vrut să văd ce mai faci.”. „Nu mă deranjezi, sunt singură, mă pregăteam să intru la un dus. Intră, hai să-ți fac un ceai.”.

Ciudat, mă simt insignifiant, mic, m-ai primit așa frumos, fără să țipi, fără să reproșezi. „Ce mai faci?”, întreb eu iar, încerc să leg o conversație. „Bine, nu mă plâng.”. Vocea ei are o asprime pe care nu am cunoscut-o prea des, presupun că e normal, dar totuși mă surprinde. „Ți-ai luat doctoratul?”, întreb doar din politețe, aș vrea să ajung să dezvoltăm discuția, dar ea nu prea e dispusă. „Încă nu”, vine și răspunsul în timp ce îmi toarnă ceaiul în cană. Îl beau, făcându-mi de lucru cu lingurița în cană, abătut, privind în gol, cutreierat psihic de amintiri, de regrete. „Eu intru la un duș, poți să mergi în sufragerie, și să mă aștepți în fotoliu. Vorbim când ies.”

Ajung în fotoliu, e plăcut la ea, multe lucruri nu s-au schimbat, în casă e cald, iar gusturile ei au rămas la fel de bune. Îmi las capul pe spate, închid ochii și ațipesc. Sunt trezit de ușa de la baie, ea iese și are doar un prosop înfășurat în jurul ei, mă privește și mă întreabă: „îți mai par frumoasă?” Mă surprinde dilema ei. În minte-mi spun: „mereu ai fost frumoasă, încă ești, cu stilul tău și un corp frumos. Ești nebună să crezi altceva.”, dar doar șoptesc pentru mine acest răspuns, nu-l rostesc deocamdată. Încă o sorb din priviri, umerii goi îmi aduc aminte de prima noapte de dragoste, primele săruturi, primele emoții. „Ce-ți veni să întrebi?” „Nu știu, nu mă mai simt frumoasă”, spunând asta își lasă prosopul să cadă, și se întoarce cu fața către oglinda de pe hol, se privește în ea, iar c-un ochi critic parcă își caută orice defect, cea mai mică imperfecțiune. Își îmbrățișează umerii, se îmbrățișează pe ea, ca o copiliță ce își etalează noua rochiță, timidă, neștiind ce vor zice ceilalți. Mă duc lângă ea, peste umăr privesc la imaginea ei din oglindă, tot frumoasă îmi pare și de aproape. „Uită-te la tine, ai un corp care mereu m-a atras, ochii expresivi, parfumul care mă îmbie, și tu mă întrebi dacă mai ești frumoasă. Da, ești! Te-am iubit pentru fizic, pentru stilul tău, te-am iubit pentru că tu ești tu.”. Se întoarce către mine, îmi ia palma în a ei, țintuindu-mă cu privirea și-mi pune cea mai grea intrebare: „tu mă mai iubești?”.

O sărut, poate ultimul sărut al nostru, o mai privesc o dată în ochi, și mă retrag în fotoliu. „Ești frumoasă, nu te mai gândi la asta”, îi spun și îmi las iar capul pe spate, dar continui s-o privesc. Aceeași poziție o adoptă, îmbrățișarea de copiliță, se fâstâcește prin fața oglinzii, și nu-și găsește răspunsul. Ațipesc din nou, ultimul lucru pe care îl văd este ea, în oglindă. Ea cu Ea, îmbrățișându-se ca într-un dans surd, fără ecou, cu mișcări monotone, dar în care n-o mai regăsesc pe ea, cea pe care o știam.

3 comentarii la „Imaginea din oglinda”

    • Nu generaliza, eu am văzut articolul de-abia când a rămas cu titlul. Nu eşti singurul care are problema asta. Dacă nu comentează, inseamnă că nu au ce argumente să îţi dea, dacă te referi la un feedback de mulţumire, trebuie să fie şi foarte bun articolul sau să şi găseşti persoana pe aceeaşi undă cu tine.

      Răspunde

Lasă un comentariu