Anti vs. Contra – PRO Coaja

RUBRICA_AVC_TP_40

de Răzvan Băltăreţu – fost colaborator
foto: Ion Mateş – colaborator foto

Precum coaja care se întinde ca să acopere miezul din pâine, aşa şi aici, „coajă“ se referă la acele persoane care se „întind“ pe mai multe domenii, mereu ţin ochii deschişi pentru posibilităţi, făcând asta conştiente de faptul că trăiesc într-o societate care evoluează, şi asta foarte repede, în care pauza înseamnă cădere, căci pauză nu se poate. Evoluţia este asigurată de dezvoltarea mai multor aptitudini, şi nu doar per societate, ci per individ.

„Multitasking“ este un termen informatic, din programare (adică materia care pe mulţi îi enervează) şi spusă în română ar fi „fă multe în acelaşi timp!“. Informatica, după cum probabil ai aflat în primele lecţii, este de fapt o gândire umană aplicată maşinii. Şi cum omul nu stă pe loc, gândind acum doar să scrie, mai fumează şi o ţigară, mai vorbeşte şi cu un coleg, se mai uită şi pe telefon. Le face pe toate. Dar poţi avea mai multe pasiuni? Desigur că poţi, nu avem pasiuni, sunt doar lucruri făcute care ne liniştesc, care ne plac. Stephen Hawking şi-a descoperit pasiunea de a scrie, de a spune şi altora ce face, şi ce găseşte. Cum? Un fizician să scrie? Cam da, pentru că el a dictat cărţile sale asistenţilor, iar ce citeşti într-o carte de-a lui, este modul lui de a explica. Deci ştie şi să folosească cuvintele împreună cu fizica. Şi mai are o pasiune: muzica. Nu o produce, dar o ascultă şi are o cultură a muzicii clasice pe care mulţi ar fi invidioşi. Dacă nu i-ar fi plăcut scrisul, cărţile ar fi fost pline de ecuaţii nedescifrabile de orice cititor.

Desigur, contraargumentul la ce am spus mai sus este, „dar în viaţă faci ce-ţi place mai mult“. Faci asta, dar dacă în viitor nu-ţi mai place? Dau un exemplu: vreau să fiu profesor, îmi place totul, de la copii, la programa şcolară şi până la colegii pe care îi voi avea. Bun. Devin profesor. Şi mă lovesc de salariul mic, de neglijenţa din învăţământ, de lipsa de respect a elevilor etc. Şi încep să fac sictirit ceea ce odată îmi plăcea, dar vin pentru că am o carte de muncă ce mă leagă de locul ăla. Şi îmi urăsc meseria, care odată îmi plăcea. În viaţă nu faci ce-ţi place, pentru că vei ajunge să o faci şi când nu vrei, când eşti obligat, cu termen limită; şi atunci s-a rupt filmu’. Pasiunile sunt pentru timpul liber, pentru muncă alegi ceva ce oricum dezguşti, astfel nu rişti să rămâi fără plăceri în viaţă.

Mercenarii sunt o categorie aparte de oameni, iar lumea îi confundă. Şi Mihai Viteazul avea angajaţi mercenari. Adică avea asasini în armata lui?! Normal că nu, ci avea SOLDAŢI plătiţi. Asta sunt mercenarii, nişte oameni care prestează un serviciu. Nu că ar fi plăcerea lor să moară în războaiele altora. Mercenarul (adică şi soldatul român sau soldatul din NATO) este un om care are o familie, are nevoie de bani şi acolo, în armată, găseşte fondurile suficiente. Este un muncitor, doar că nu cu sapa sau lopata, ci cu arma în mână, încercând să trăiască destul cât să-şi vadă fluturaşu’ de salariu.

Tudor Arghezi, spre exemplu, este un poet naţional bun, mereu cu întrebări retorice existenţiale către Dumnezeu. Dar despre ce vreau să vorbesc este perspectiva lui, mereu schimbând câte ceva, niciodată afiliat vreunui curent literar, dar fiind orice. De la modernism, prin mesajele bine puse în versuri, până la simbolism, uneori mai bun ca Bacovia, şi până la „copilăriile“ lui Zdreanţă, este un poet polivalent, a ars etape din viaţa literaturii române ca să ajungem la acelaşi nivel cu ceilalţi. Pasiunea lui? Orice. A fost şi călugăr într-un timp.

De când există pe Pământ omul a învăţat ceva, ceea ce noi am cam uitat în prezent: cine este muncitor şi deştept (nu este aşa necesară inteligenţa, dar să fie dacă se poate), nu moare de foame. Nu pasiunile aduc banii în viaţă, şi dacă ele îi aduc, atunci cei care îi fac se regăsesc pe o nişă (cam ca Eminescu, nimeni nu-l întrece, n-are rival, nu pentru că e cel mai bun, ci pentru că nu apare altcineva la fel). Cei cu pasiunile sunt pe nişe aşezaţi, iar pasiunea înseamnă să rişti totul pe o carte, lipsind cu desăvârşire asul din mânecă. Pui tot potul pe un lucru şi te rogi ca 50 de ani de acum înainte să reziste acea nişă sau măcar să reziste cât trăieşti.

Asta-i mentalitatea de învins, învingătorul este acolo sus, desfăcând şampania în timp ce primeşte diploma şi lustruieşte medalia de la piept, toate astea în timp ce îşi publică poza măreaţă pe feisbuc.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.