Trenul către perfecțiune

[fsn_row][fsn_column column_style=”light” font_size=”16px” margin=”{#fsnquot;right#fsnquot;:#fsnquot;16px#fsnquot;,#fsnquot;left#fsnquot;:#fsnquot;15px#fsnquot;}” width=”12″][fsn_text]

Te aflii într-o gară mică, înghesuită și ai o stare predominantă de nelinște. Vezi alte câteva persoane în depărtare, dar reușești să nu le dai importanță. Așteptare și tăcere, amândouă la fel de apăsătoare. Privești în juru-ți și dintr-o dată observi o siluetă cunoscută. Te apropii, dar totul pare lipsit de sens. Câteva secunde mai târziu observi cu stupoare că în fața ta ești chiar tu. Stai aplecat deasupra unui caiet, complet captiv în propriul univers, detașat de orice urmă a realității. Tai. Scrii. Rescrii. Rupi pagina și o iei de la capăt. Repeți procesul de câteva zeci de ori. Degaba, oricum nu ești mulțumit. Pare că niciodată nu vei putea fi. Încerci să lași timpul să treacă, dar tensiunea crește iar presiunea de pe umerii tăi se agravează, bătăile inimii îți accelerează, palmele îți transpiră nebunește, iar lumea din jurul tău pare că în sfârșit încetinește. Se oprește. Rămâi singur pe peronul gării și pentru prima oară te întrebi: cum ai ajuns aici, în mijlocul pustiului, pe un peron pavat cu gânduri care nu-ți dau pace? Oamenii țintesc întotdeauna cât mai sus posibil, lucru care îi motivează să își depășească propriile limite și care, de cele mai multe ori, îi încurajează să evolueze. Totuși, atunci când atingerea acestui ideal devine obsesiv, atunci când nimic din ceea ce faci, sau din ceea ce ești nu corespunde așteptărilor tale irealizabile, perfecționismul se transformă într-o însușire nocivă a personalității tale. Aștepți trenul care nu mai vine. Perfecționismul este o calitate înșelătoare. Se încolăcește în cele mai ascunse părți ale minții tale și îți șoptește gânduri descurajatoare, te face să te îndoiești de fiecare aspect al firii. Nimic nu se ridică la nivelul așteptărilor tale. Mereu pare că este loc de mai mult, mereu pare că te-ai fi putut descurca mai bine. Brusc, uiți de toate nopțile nedormite ce se ascund în spatele cearcănelor vineții, iar miile de griji pe care le-ai avut se cufundă într-un văl dens de ceață. Uiți să fii mulțumit cu tine însuți. Uiți de ceea ce contează cu adevărat: te-ai dăruit cu totul, iar acest lucru este suficient. Indubitabil. Ai lăsat lumii o parte a sufletlui tău, iar eforturile epizante pe care le-ai depus se oglinesc perfect în munca ta. Nimic nu a fost în van. Nimeni nu poate atinge perfecțiunea. Putem, în schimb, să apreciem ceea ce suntem. Ce-ar fi dacă te-ai considera cel mai mare susținător al tău, în loc de cel mai mare critic? Ce-ar fi dacă în loc să cauți greșelile acolo unde nu există, ai încerca să găsești valorile care merită apreciate? Ce-ar fi dacă…?

Text de Cătălina Dobre

Foto: Alexandru Doman

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]

Lasă un comentariu