Teen Press 
foto: Ion Mateş – colaborator foto
Ca să stabilim de la început, pentru mine „PRO Miez“ înseamnă axarea unei persoane pe un singur domeniu. Adică din mulţimea de posibilităţi pe care le ai, e mult mai bine să îţi alegi un singur lucru, respectiv miezul. Aşa că, decât să faci ’nşpe mii de lucruri superficial, doar pentru a părea important, mai bine te axezi pe o chestie care îţi place şi continui să îţi dezvolţi aptitudinile pe acea ramură.
Aici vorbim despre pasiune. Conform DEX, „pasiunea“ este descrisă ca o stare afectivă şi intelectuală deosebit de intensă şi stabilă, manifestată ca o tendinţă care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa acţiunii lor. Pentru mine însă, pasiunea este ca atunci când mănânc tiramisu făcut de mama. Mă gândesc cum l-a făcut. Spre exemplu, ea a trebuit să aibă grijă cât zahăr pune, cât de mult înmoaie pişcoturile în cafea etc. Apoi sunt atentă la aspectul tortului. Ştiu, de asemenea, cu ce îl mănânc: cu linguriţa. Încă ceva. Mai ştiu că dacă mănânc prea mult, mi se va face rău.
Un exemplu de om ce a făcut imposibilul posibil pentru pasiunea lui este Stephen Hawking. Acest om era paralizat total, îşi pierduse chiar şi vocea, fiind nevoit să comunice cu ajutorul unui aparat controlat de mişcările capului şi globilor oculari. Cu toate astea, el a descoperit lucruri valoroase pentru omenire.
Principalele lui domenii de cercetare sunt cosmologia teoretică, relativitatea generală şi mecanica cuantică. Nişte chestii la care cu greu se descurcă oamenii sănătoşi. Şi totuşi, pentru pasiunea lui, Stephen Hawking a mers până la capăt, indiferent de condiţia sa fizică.
Iar eu exact asta încerc să vă spun. Ceea ce alegeţi să faceţi, trebuie în primul şi în primul rând să vă placă. În altă ordine de idei, trebuie să ştii exact „cu ce se mănâncă“ meseria aia. Adică ce trebuie să faci, în ce mediu lucrezi, cum trebuie să te îmbraci etc. Şi, foarte important, dacă poţi lucra într-un astfel de mediu pentru o perioadă îndelungată sau chiar toată viaţa (mă rog, aproape toată viaţa pentru că mai ieşim şi noi la pensie :p).
Apoi, ne gândim la celelalte aspecte. Pe lângă satisfacţia spirituală, trebuie să ai şi satisfacţia materială. Dacă îţi place ceea ce faci, dar câştigi puţin sau chiar deloc, nu te ajută cu nimic. Sau, ba da. Te ajută să îţi dezvolţi anumite aptitudini. Dar pentru cât timp? Din ce trăieşti după ce treci de prima etapă? Ar mai trebui să te gândeşti şi că poate ceea ce faci tu nu ajută cu nimic pe nimeni. Pentru asta avem şi cunoscuta vorbă „Pe cărarea bătută nu creşte iarbă“. Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi a doua consecinţă la care ar trebui să te gândeşti: câştigul material.
Abia pe urmă ne gândim şi la celelalte aspecte. Spre exemplu, gândeşte-te puţin: ţie îţi place ceea ce faci, dar cumva îi faci rău unei persoane prin asta? Pentru că pentru tine s-ar putea să fie foarte bine, dar altora s-ar putea să le faci rău. Ca să înţelegeţi ce vreau să spun, vă dau un exemplu: mercenarii. Sunt nişte persoane care pentru unele avantaje materiale sau pentru bani, prestează orice (!) fel de servicii. Într-o zi I se cere să omoare un om. Lui îi place să facă asta (altfel nu ar fi ales „meseria“ asta) şi are şi câştig material. Dar oare câte persoane suferă de pe urma faptei lui? Aham… asta voiam să zic!
Astea sunt aspectele mari pe care ar trebui să le iei primele în considerare. Pe parcurs, bineînţeles că vei da şi peste altele. Dar vei avea satisfacţia că ţi-ai ales să faci ceea ce a fost mai bine pentru tine. Vei fi mândru că în loc să faci multe chestii cu superficialitate şi pe care le-ai lăsat baltă într-un final, ai ales un singur lucru pe care l-ai făcut foarte bine şi care îţi aduce laude bine-meritate. Aşa cum a spus şi Cicero: „Cum vei semăna, aşa vei culege“.
