„Îmi pare rău, Paul! Îmi pare nespus de rău!“
Hitchcock ar fi fost mîndru de regizorul spaniol Rodrigo Cortes. „Îngropat de viu“, este un thriller foarte convingător, reuşind de multe ori să mă inducă în eroare, chiar să îmi facă inima să bată într-un ritm incredibil de alert. Singurul personaj ce apare pe ecran în această peliculă este Paul Conroy (Ryan Reynolds), un şofer de camion, trimis să muncească în Irak. În timpul unui transport, are loc un atac în care Paul este răpit şi se trezeşte într-un coşciug de lemn, îngropat de viu în mijlocul deşertului. În absolut fiecare minut din acest film, acțiunea se petrece în interiorul acelui coşciug, iar toată atenţia este îndreptată către Ryan Reynolds, care reuşește o performanţă de zile mari. Deşi îl ştim pentru rolurile comice pe care şi le-a însuşit de-a lungul anilor, în filmul acesta, vedem o latură mai întunecată, mai rigidă şi mai îngrozită a interpretării sale.
La început am tratat filmul acesta cu scepticism, şi am râs la început din cauza circumstanţelor, pentru că în primele zece minute din film, m-am holbat la un ecran negru, am aşteptat pînă cînd tipul acela avea să găsească o brichetă lîngă el. Am uitat să menţionez că răpitorii au avut îngăduinţa să îi arunce în coşciug un telefon Blackberry, o brichetă şi alte câteva obiecte pentru iluminare, cum ar fi o lanternă. Ce a fost printre momentele amuzante, (şi astea puţine) fericirea lui Paul cînd a găsit acel telefon, la început a mizat pe prostia răpitorilor, dar cînd s-a uitat în meniu, a observat că limba era schimbată din engleză în arabă, iar la început telefonul nu-i folosea atît de mult. În timpul petrecut în acel coşciug, Paul a fost foţat să facă anumite lucruri ce trebuiau sa îi asigure evadarea din pământ, cum ar fi o înregistrare în care dezvăluia preţul de răscumparare, sau să se lupte cu un şarpe ce se afla la picioarele lui, ori să îşi taie degetul mic pentru simpatia publicului.
Imediat ce a început filmul, am simţit milă pentru protagonist, chiar ajunsesem în punctul în care mă rugam să fie găsit de oamenii cu care vorbea el la telefon. Am rămas şocat de film, tocmai pentru riscul pe care şi l-a asumat. A urmat o formulă simplă, comună şi m-am aşteptat la veşnicul „happy ending“. Până la jumătatea filmului, nu mă aşteptam să trateze spectatorii aşa de brutal, reuşind să îmi spulbere ideile pe care mi le făceam pe parcursul acţiunii.
Şi sfârşitul a fost mai mult decât satisfăcător, filmul fiind printre cele ce doboară anumite stereotipuri din lumea cinematografică. Este o lucrare ce păstrează stilul și spiritul lui Alfred Hitchcock, în materie de realizare a unui film, prin premisa simplă dar captivantă, pentru că se joacă cu personajele şi punctele cheie din poveste.
Ei bine, filmul ăsta este claustrofobic, înfățișează o experienţă sufocantă, este greu de urmărit, și nu este recomandat celor care au astm. Give this one a watch!