Trezirea!

de Silvia Petre – redactor
foto: Alexia Ion – colaborator foto

De curând m-am întâlnit cu o rudă. Îndepărtată. Din provincie. Mânată în Micul Paris de marile supărări ale vieţii, venise la un control medical la un spital oarecare. De ce e asta important? Pentru că mi-a împărtăşit o impresie pe care şi eu o aveam de mult, dar care nu încetează să mă şocheze. În sala de aşteptare, cu uşile larg deschise, un câine intră din curtea interioară, traversează spitalul, netulburat şi neobservat de nimeni (nici măcar de paznicul ce îşi fuma liniştit grijile de zi cu zi) şi iese în curtea principală. Nu înainte, însă, de a fi afectuos mângâiat de o asistentă ce avea în mână o ustensilă medicală, pe care urma să o folosească pe vreun nefericit de pacient, neştiutor şi nebănuitor.

Şi cine ştie câte astfel de incidente nu s-or mai fi petrecând prin spitalele din România, incidente din cauza cărora ajungem să fim cunoscuţi şi peste hotare, dar nu din cele mai fericite motive. Incidente care reduc toate ghicitorile la câteva întrebări simple. La noi nu e vorba de bani. Aceştia, slavă Domnului, există! Este vorba de oameni, de atitudinea lor, de educaţia şi de (i)responsabilitatea lor. Nu ne cere nimeni să fim Dumnezeu pe pământ, sau Barack Obama la Casa Albă. Dacă fiecare om şi-ar îndeplini constant, corect şi complet sarcina, progresul ar fi unul uluitor, cuantificat nu numai în bani, ci şi în confortul psihic şi social.

Dar, nu. Ne-am învăţat să facem lucrurile de mântuială, în scârbă, dorindu-ne să treacă timpul mai repede. Ne-am învăţat să ne plângem etern de alţii şi să-i socotim nesuferiţi pe cei care ne oferă soluţii pertinente, ce nu necesită decât, cum am mai zis, puţină responsabilitate şi respect faţă de ceilalţi. Ne-am învăţat să luăm poziţia mutului când ni se cere părerea, dar să o urlăm în patru vânturi, la colţ de stradă, bineînţeles. Ne-am învăţat să îi considerăm pe cei „de sus“ atotputernici, ca nişte mici „zeităţi“, ce au dreptul să fure cu două mâini (şi cu trei, dacă s-ar putea), să ne prostească pe faţă, uitând că, dacă ocupă acele poziţii, o fac datorită nouă şi pentru noi.

Nu sunt cei de la UE, nici istoria, nici banii, ci suntem noi, singurii care pot face ceva. Nici măcar nu e vorba de pesimism, optimism sau teorii, ci pur şi simplu despre acţiuni şi conştientizare: mănânci cât munceşti. Stai degeaba? O să mori de foame. Furi? Mai devreme sau mai târziu o să plăteşti înzecit. Dormi în post? Rămâi fără oi. Cam aşa stă treaba.

Dar până una, alta, cititorule, e vacanţă. Odihneşte-te, iubeşte, stai pe spate şi uită-te la cer; dansează, apreciază ceea ce ai şi bucură-te că te afli în acest moment pe scaun, fără griji, citind Teen Press 🙂