Teen Press 
foto: Muzeul Naţional de Geologie
Muzeul Naţional de Geologie este mai mult decât interesant, întrucât găzduieşte, pe lângă o minunată colecţie de roci şi pietre, şi fosile umane şi animale. Se apropie, din punctul acesta de vedere, de muzeul vecin, şi anume de „Antipa“. Muzeul de geologie are şi câteva curiozităţi din lumea animală: cel mai mare dinte de rechin, prima pasăre apărută vreodată, cranii – de la cele de om până la cele de mamut – şi lista se continuă pentru cei care ajung aici.
Deşi foarte multă lume face confuzia cum că tot ce se poate afla în acest muzeu sunt doar câteva pietre prăfuite de pe vremea lui Adam, se înşeală. Se găsesc, la fel de bine, în acest muzeu şi fotografii sau unelte ale geologilor români, statuete şi alte obiecte din jad sau malachit. Când vezi o sapă de foraj, te gândeşti că e banală, dar cu dânsa au fost extrase diamante; şi asta îţi dă de gândit. Nu este doar un simplu obiect care ocupă degeaba vitrina, este unealta de care s-au folosit poate unii dintre cei mai buni geologi români.
Munca depusă pentru strângerea acestui mic tezaur natural, a fost posibilă datorită unor mari geologi, precum Popovici-Haţeg, Ludovic Mrazec, Gheorghe Macovei ş.a., dar şi datorită unor colaboratori ai universităţilor şi instituţiilor cu profil geologic. Muzeul de geologie de astăzi a funcţionat iniţial ca institut de cercetare, înfiinţat de Regele Carol I în 1906. Muzeul propriu-zis a fost inaugurat şi deschis oficial la 10 aprilie 1990. Anul acesta, institutul de geologie a sărbătorit 104 de ani de existenţă, aniversare ce urmăreşte întreaga sa perioadă de transformări.
Lăsând deoparte această scurtă introducere în istoricul acestei instituţii, trebuie aduse în vedere o parte din lucrurile pentru care merită vizitată. Încă de la intrare te întâmpină monoliţi de agat, care se pot găsi şi la magazinul de suveniruri, sub formă de mici decoraţiuni, de unde pot fi achiziţionate de vizitatori. Masa de sare, profilată în partea dreaptă a holului principal, a făcut „deliciul“ multor vizitatori: o să înţelegeţi mai multe dacă apelaţi la ghizii din acest muzeu; să-i întrebaţi dacă masa de sare a fost gustată de unii dintre vizitatori :-d, căci, de aici, am tras şi ideea cu „deliciul“. Oricum, întâmplările din spatele acestei sobre clădiri sunt cu mult mai amuzante când sunt spuse de angajaţii care au fost martorii lor.
Un aspect foarte important îl reprezintă ordinea în care sunt aşezate exponatele. Spre exemplu rocile, dar şi fosilele, sunt expuse în ordinea perioadelor geologice. Chiar şi muzeografii vă vor crea un traseu plăcut, făcut cu cap, în opinia mea. Totul este realizat în asemenea manieră de a fi înţeles logic atât de specialişti, cât şi de amatori. Pe lângă poliloghia, plicticoasă într-adevăr, care ţine de structura chimică şi para-chimică a exponatelor, aflăm şi lucruri interesante. Dacitul, care sună destul de ciudat, nu este o rocă rară; ea poate fi admirată în metroul de toate zilele, pe faţadele staţiilor. Ghizii, foarte prietenoşi, ne-au explicat pe scurt şi foarte fain aceste lucruri, despre care, iniţial, am crezut că vor suna mult prea „ştiinţificos“.
Atracţia principală este colecţia de minerale fluorescente de la subsol, pe care am avut plăcerea să o vedem la întuneric, fireşte. Am ajuns la concluzia că arta se uneşte într-adevăr cu ştiinţa, biologia, geografia şi alte ramuri, în acest muzeu. Biblioteca, ce se găseşte la primul etaj, astăzi a devenit o sală de Paleontologie; mai exact aici poţi vedea ouă de dinozaur, amoriţi (melci fosilizaţi), dar şi dinozauri în mărime naturală. Am aflat cu stupoare că plăcile de teracotă din Muzeul Ţăranului Român sunt realizate cu muscovit, pe care îl găsim în acest muzeu. Măcar aici am avut plăcerea să primesc atenţie din partea angajaţilor, care şi-au făcut datoria fără a sta pe scaun, precum cei de la „ţăranul mohorât“. Aici, studenţii geologi, veniţi de pe teren, sunt gata să vă spună lucruri interesante legate de activitatea lor; la „ţăranul mohorât“, aşteptaţi-vă la un răspuns sec: „uite-te pă planşe“.
La sfârşitul incursiunii noastre în muzeu, am putut spune că sunt mulţumită. Nu am mai trecut banal pe lângă o clădire şi chiar mi-am făcut timp să mă aventurez prin ea. Chiar ai ce să descoperi aici. Nu sunt doar nişte pietre despre care ai mai auzit; toate au o poveste captivantă în spatele lor. Şi un om. Sau poate chiar mai mulţi.
frumos articol