Pledoarie pentru muzica si letargie

de Maria Cârstian – colaborator
foto: Alexia Ion – colaborator foto

Azi pledez din nou, pledez pentru minute gigantice de Pink Floyd ascultat de pe podea, pentru Jazz-ul de la 5 dimineaţa, când toată lumea e pe punctul s-adoarmă, pentru câte şi mai câte sinapse scufundate în „Losing my religion“ înainte de răsăritul din Vamă.

Nu vreau să par puerilă sau demodată, dar momentele astea ne leagă. Nu credeţi? Înălţătoare clipe de moarte aparentă, în care cel mai de prisos lucru ar fi cuvântul. Bătăile ca inimă ale muzicii spun totul: „With friends sorrounded, the nights of wonder, the dawn mist glowing, the water flowing, the endless river… forever and ever“.

Nu scriu aici un articol despre muzică sau despre lene neapărat. Scriu despre noi. Îmi permit o incursiune în sentimentul de adolescent pe versuri de Floyd. „Have a cigar“ îmi cântă în căşti în timp ce scriu – şi-mi amintesc de alte nopţi alături de prieteni. Nopţi în care stăteam lungiţi pe covor, unul alăturea celuilalt, cu sute de gânduri şi vise trecându­-ne prin minte ca prin foc, lăsându‑ne să fim, încă puţin, nemuritori.

Nemuritori, frumoşi, trişti şi boemi; nu aşa ne place să fim? Şi suntem, zău că suntem, căci sânge de zeu ne curge prin vene. Suntem o mulţime de zei cu căşti în urechi şi bocanci uzaţi. Şi trebuie să realizăm asta acum, căci peste câţiva ani ni se va împrăştia nemurirea şi nu vom mai fi.

E frumoasă toată nebunia asta adolescentină, e frumos să stai trântit pe‑o margine de viaţă şi s-asculţi „Soldier of fortune“. E frumos să fredonezi prin vremi mohorâte şi ploaie, cântecul ălă melancolic care-ţi aduce aminte de ştim-noi-cine.

E frumos să fii tânăr şi „beat“ – îmbătat de acorduri de „Babe I’m gonna leave you“, de nopţi cu lună plină, de prieteni, de un el sau o ea. E frumos să fii zeu şi beat de propria-ţi aparentă nemurire.