Despre spiritul roman

Indiferent că mă pricep sau nu la tratarea corectă a acestei teme, voi proceda ca orice român veritabil, care nu se teme să vorbească despre orice, indiferent dacă stăpâneşte sau nu un anumit subiect. Şi, poate, cine ştie, mă voi apropia de realitate.

Încep prin a spune că sunt mândră de ţara în care trăiesc, transmit cu bucurie în glas lucrurile bune care se petrec în România, evit relatarea celor rele, şi totul pentru a nu mi se arunca în faţă superioritatea altor popoare.

Este adevărat faptul că scuza a devenit sportul naţional al românilor, însă cred că totul ţine de organizarea prea lentă a sistemului ce domină ţara. Dar acesta nu este neapărat un lucru grav. Românii, deşi de multe ori haotici şi puţin superficiali în tratarea lucrurilor serioase, sunt descurcăreţi. Mândria poporului nostru poate deveni uneori exagerată, însă nu putem fi condamnaţi pentru asta.

De la copiii ce se bucură de ritualul jocurilor din parcurile bucureştene, până la bătrânii dornici de evenimente noi, menite să le omoare plictiseala, cu toţii ne apreciem ţara – pentru că este frumoasă, pentru că ni se potriveşte îmbinarea dintre tradiţional şi modern, pentru că există şi oameni inteligenţi, care ştiu exact ceea ce trebuie să facă pentru schimbare; pentru că acei oameni nu vor să plece afară, pentru că se diminuează treptat numărul ignoranţilor, pentru că avem peisaje demne de „National Geographic“ şi oraşe pline de victorii, pline de istorie. Dintr-o mie de motive. Ne diferenţiem, iar asta e evident.

Cum văd eu România? Poate sunt naivă atunci când zic că o văd mai frumoasă decât ceilalţi. Ştim să râdem de neajunsurile vieţii, să privim viaţa cu detaşare, să ocolim stresul. Câte lucruri neexplorate ne fac să devenim invincibili? Mă refer la natură, la locurile necălcate până acum, la ostroave sau la munţi. Atâtea locuri frumoase, dar parcă ştiute numai de noi. Suntem subestimaţi, de multe ori pe nedrept.

Mi se pare minunat că într-o lume a vitezei, ne facem timp să ne ajutăm aproapele. Mi se pare minunat că există oameni adevăraţi, al căror suflet curat este de inegalat. Personal consider, fără nici o urmă de falsitate, că nu aş da o excursie în Sighişoara, Sibiu sau Braşov, pe una în Viena, Austria sau Franţa.

Nu aş da România pe nimic. Ador ţara în care trăiesc, îmi place stilul de viaţă al celor care mă înconjoară, mă regăsesc în oricare oraş al nostru, m-am obişnuit cu toate celelalte lucruri care au ajuns să mă reprezinte, să mă facă româncă; lucruri pe care nu le-aş schimba.

Este vorba de un popor unit, pe care îl preţuiesc. Un pământ sfânt pe care m-am născut, şi o limbă iubită pe care o vorbesc cu plăcere. Simţi aceleaşi lucruri? Ai respectul meu!