Stereotipuri – Ipocritul “intelept”

Am observat că, de obicei, persoanele care nu au nimic special în ceea ce priveşte fizicul – şi psihicul – încearcă să epateze prin inteligenţă ori, în anumite cazuri, înţelepciune.

Zi de zi intru în contact cu astfel de persoane. E de ajuns să schimb două vorbe cu respectivul(a) şi îmi dau seama. De obicei, când mă simt uşor jenată în preajma unui om, simţind că nu pot să mă deschid, nefiind deci eu însămi, din start îmi dau seama că în jurul lui pluteşte o aură fie de perfidie şi perversitate, fie de ipocrizie.
De-a lungul a vreo doi ani mi-am îmbunătăţit calitatea de a detecta astfel de persoane şi, deci, să le evit fără a mă lăsa influenţată de energia lor negativă.

De ce nu poţi fi pur şi simplu direct? Să spui ce gândeşti, nu ce ai vrea să audă lumea de la tine? Aşa, e foarte uşor să afirmi zeci şi zeci de lucruri, doar pentru că îţi sună ţie bine sau pentru că ştii că aşa vei impresiona.

Mă întreb, ipocriţii de speţa asta, au o urmă de identitate a lor? Sau sunt o corcitură de păreri furate, dorinţe neîmplinite şi minciuni? Pe scurt, da, sunt de obicei nişte frustraţi, dar incredibil de maleabili. Îşi schimbă tot timpul părerile, în funcţie de interlocutor, fiindcă vor să facă o impresie impecabilă.

Să fim serioşi, până la urmă totul se află. Refuz să cred că lumea e atât de obtuză şi oarbă încât să nu observe, totuşi, când o persoană este falsă.

Să vă mai spun un lucru. De obicei stereotipul ăsta pare să fie puternic şi încrezător în forţele proprii. Nu e aşa! De ce? Simplu! Doh! Atunci de ce credeţi voi că se străduiesc atât de mult să lase impresia ideală, de persoană perfectă? Le pasă enorm de mult de impresia pe care o lasă.
Nu sunt puternici deloc. Le lipseşte încrederea în sine, altfel nu le-ar mai fi teamă să se arate aşa cum sunt!

Ideea e următoarea: în cele din urmă îşi pierd cumpătul şi ,,dau p-afară“. De cele mai multe ori dorind să fie perfecţi, ajung să devină nişte critici rataţi, vrând să impresioneze minţi la fel de luminate ca ale lor – pe naiba! Aşa că, o dau în bară!

Cu timpul ajung să domine persoanele slabe, fără personalitate, sau care doar cred în masca lor de ,,duri“.
Trist e că tocmai astfel de persoane ajung undeva în frunte, în funcţii înalte de unde pot face mult… bine, dar doar pentru ei.

Am uitat să spun că sunt groaznic de individualişti? Nu cred în prietenie? Iar în cazul în care cred în această valoare, a prieteniei, de obicei îşi ,,racolează“ o persoană mai slabă ca ei, care să îi divinizeze mereu şi mereu, periindu-le ego-ul iar… şi iar. Adeseori, sunt înconjuraţi de multe persoane. Şi, mai des, aceste persoane le complimentează, însă nerespectându-i în niciun fel.

Sunt subiect de bârfe şi se simt chiar bine când le stârnesc. Arma cea mai puternică împotriva lor – căci ei vor să stârnească valuri, să se facă auziţi – este să îi ignori. Aşa ar fi ideal. Dar uite că e cam prea greu…

Ca încheiere, ţin morţiş să citez pe cineva: „I’d rather be hated for who I am, than loved for who I’m not“. Kurt Cobain.
True, isn’t it?…