Ca pe vremuri… Interviu cu Cornel Ilie – VUNK

de Diana Popa – colaborator
foto: Ilinca Ciocîrlan – colaborator foto

În octombrie 1994, pe scena Teatrului „Ion Creangă“ apare pentru prima dată, cu compoziţii proprii, trupa VANK cu componenţa: Cornel Ilie (voce), Victor Cenuşă (bass), Nicu Sarghea (tobe) şi Alex Belciu (chitară).
În 1999 trupa a lansat primul său single, „Independent“, urmând ca în luna noiembrie a aceluiaşi an să lanseze primul album – „Voyeur“ – care a inclus şi melodia „Noi o scoatem la capăt“, ce urma să devină o piesă reprezentativă pentru tânăra formaţie.

De atunci şi până acum, multe lucruri s-au schimbat, în special oamenii şi vremurile. Dar băieţii nu s-au lăsat descurajaţi! După o pauză de patru ani de la ultimul lor album „Best of Vank“, ei revin în forţă cu un nou album, sub un nou nume. Trupa, redenumită VUNK, îi are în componenţa sa pe noul chitarist Gabi Maga, basistul Bogdan Crucianu alături de membrii fondatori formaţiei, Cornel şi Nicu. Solistul trupei, Cornel, a fost de acord să ne răspundă la câteva întrebări.

R.: În primul rând, spune-ne câte ceva despre începuturile trupei. Cum aţi ajuns să formaţi această trupă?
Cornel Ilie: Toată povestea a început în clasa a treia, pe vremea când eram la Cântarea României. La început îmi doream foarte mult să cânt la tobe. Chiar îmi făcusem propriul set de tobe acasă din nişte oale! Pe parcurs însă am descoperit că îmi plăcea foarte mult chitara. Timp de trei ani de zile am urmat Şcoala Populară de Arte unde am făcut cursuri de chitară, în timp ce la şcoală făceam ore de muzică; se ţineau ore cu diverse grupuri: de chitară, corul şcolii etc. Acolo m-am întâlnit prima dată cu Nicu şi, de atunci, din clasa a treia, am rămas prieteni. Am participat la Cântarea României, iar pe lângă asta ne-am decis să facem o formaţie. Asta am simţit noi atunci că trebuie neapărat să facem; să fim noi singuri să cântăm. La Şcoala Populară de Arte i-am cunoscut şi pe ceilalţi doi prieteni cu care am început formaţia: Alex şi Victor. Noi ne cunoşteam mai dinainte, fiind vecini, dar nu ştiam că avem pasiuni comune. Iar acum, în aceeaşi clădire, aceeaşi clasă în care ne-am cunoscut, ne-am întors şi am făcut poza pentru coperta albumului „Ca pe vremuri“. De asta se leagă şi numele albumului; într-un fel e un cerc închis.

R.: Cu toţii ştim că numele anterior al trupei era format din iniţialele membrilor. Noul nume are aceeaşi semnificaţie?
C.I.: Nu. Noul nume a rămas doar ca un brand. Chiar dacă de la conducerea unei firme pleacă patronul, brandul rămâne şi cineva trebuie să-l ducă în spate. Nu puteam să ne alegem noii membri după criteriul persoanelor ale căror iniţiale se potrivesc cu numele formaţiei noastre. Am creat prima dată numele VANK, aşa am rămas, sub aceeaşi pălărie chiar dacă lucrurile s-au mai schimbat. Să schimbăm şi numele ar fi însemnat să o luăm de la zero cu totul.

R.: Ultimul vostru album, „Best of VANK“, a ieşit în 2004. Ce s-a întâmplat în toţi aceşti ani?
C.I.: Pare mult timp, dar de fapt nu este. Viaţa unui album, în mod normal şi real, ar trebui să fie cam de doi, trei ani dacă ai un album în care crezi, la care ai depus un mare efort şi care cuprinde piese pe care vrei să le lansezi în timp. Dacă scoţi un album pe care ai doar o piesă sau două, într-adevăr, după un an trebuie să scoţi alt album. Noi punem suflet în toate piesele, iar fiecare piesă are o poveste, o lume şi o viaţă a ei. Noi avem încredere că orice melodie poate, la un moment dat, ajunge un single. Depinde foarte mult sub ce formă şi în ce moment le scoţi. „Best of VANK“ a ieşit în 2004 şi a avut numai trei piese noi: „Iubire cu împrumut“, „Baladă pentru o minune“ şi „Nopţile de vară“, iar promovarea a durat până în 2006. În anul acela mi-am dat seama că nici uman, nici muzical nu mai simţim la fel ca la început. Atunci când compui o piesă scoţi ceva din tine, iar apoi trebuie să acumulezi din nou anumite experienţe şi emoţii ca să mai poţi scrie una. Nu poţi continua să dai din tine la nesfârşit. Perioada din 2006 până în 2008 a fost o astfel de perioadă de acumulare. În 2008 am început să lucrez la noul album care a durat vreo doi ani. Totuşi, nu poţi să scoţi un album din neant! Dacă mergi pe principiul de „bandă rulantă“ mai bine te reprofilezi.

R.: Cum vă înţelegeţi cu Gabi Maga, noul chitarist?
C.I.: Foarte bine chiar! S-a integrat imediat! Nu că am fi noi nişte dificili, dar ideea de a-l chema în trupă a venit tocmai de la faptul că ne înţelegeam foarte bine cu el încă de la început. Noi ne-am cunoscut în cu totul alt context şi am realizat că suntem pe aceeaşi lungime de undă, avem aceleaşi glume etc. Până la urmă asta e cel mai important: cum te înţelegi cu acea persoană în afara scenei; atunci când rezişti să mergi şase ore în aceeaşi maşină, poţi spune că ai o compatibilitate OK. Altfel, găseşti oricând artişti mercenari care îşi ştiu meseria şi ştiu să joace pe scenă în aşa fel încât publicul să vadă o formaţie unită, dar de fapt formaţia se uneşte între spectacole, în timpul petrecut în afara scenei. Exact asta s-a întâmplat şi cu Gabi. L-am chemat la câteva concerte cu noi prin ţară tocmai pentru a vedea dacă ne înţelegem bine cu el. În mod real nu aveam nevoie de un chitarist atunci, însă tocmai pentru că ne-am înţeles foarte bine am simţit nevoia de a-l face un membru permanent al trupei. Chiar ne întrebam la un moment dat, cum de nu ne-am gândit să-l integrăm mai devreme.

R.: Videoclipul melodiei „La orice oră“ are o temă interesantă. Cum v-a venit ideea pentru această temă?
C.I.: Din disperare! Noi aveam un cu totul alt scenariu, cu totul altă poveste: noi voiam iniţial să recreăm scenele cele mai cunoscute din toate clipurile noastre de până atunci, din perioada VANK, cu noi cei de acum. Era o chestie foarte pretenţioasă, era totul pus la punct, echipa, locaţia (un teatru) etc. Însă, cu o zi înainte de filmări, cei de la teatru au spus că filmarea nu mai poate avea loc. Şi ne-am trezit fără nimic! Fără loc, fără poveste, fără actori şi fără idee! Şi în două zile a trebuit să inventăm altă temă, să găsim alt loc şi alţi oameni. Ne-am gândit că trebuie să facem lumea să înţeleagă că vremea lui VANK a apus şi că acum VUNK intră în scenă. Normal că a trebuit să-i dăm şi o notă puţin mai amuzantă şi mai comercială; cea cu asistentele care fac „transplantul“.

R.: Pe ce se axează noul album? Ce mesaj vreţi să transmiteţi?
C.I.: Foarte multă libertate. În special libertate de exprimare. Spune, poate mai mult ca oricând, chiar şi lucrurile triste cu zâmbetul pe buze. De fapt acesta este spiritul nostru şi asta vrem noi să le insuflăm oamenilor: ideea că, oricum, lucrurile se întâmplă la fel pentru toată lumea, contează punctul de vedere din care priveşti. O situaţie prin care trece cineva este la fel pentru toată lumea, contează cum vrei să o iei. Un lucru trist va fi trist pentru că aşa îl vezi tu, dar poţi să treci peste el şi altfel. Asta încercăm noi să facem cu muzica noastră. Să ajutăm oamenii să treacă mai uşor şi peste lucrurile comune tuturor, dar şi peste perioadele mai grele. În plus, faţă de alte materiale, avem şi o piesă cu mesaj social pe care urmează să o promovăm. Se numeşte „Vreau o ţară ca afară“. Va fi următorul nostru scop, să le aducem aminte oamenilor că toţi vrem acelaşi lucru şi că toţi o spunem în gând, însă trebuie să şi facem ceva în ideea asta. Sub această idee vom lansa şi nişte campanii de ajutor pentru renovarea spitalelor, şcolilor şi a şoselelor. Dacă tot ne comparăm tot timpul cu lumea din afară, de ce să nu facem ceva să semănăm puţin mai mult cu ea?

R.: Cum a fost primit albumul de fanii voştri vechi?
C.I.: Aici e emoţia cea mai mare; vrem să vedem dacă fanii noştri vechi se vor regăsi şi în noul album şi vor merge mai departe cu noi. Acesta a fost pasul cel mai importat; am câştigat din ce în ce mai mult public nou după fiecare concert, ceea ce ne bucură foarte tare, pentru că acolo este reacţia cea mai directă, acolo nu poţi să minţi audienţa în faţă. Foarte mulţi dintre fanii vechi spuneau că sună mai bine ca înainte, dar, bineînţeles, că sunt şi unii care vor spune că parcă nu sună chiar la fel. Nu are cum, noi ne-am schimbat, ei s-au schimbat, vremurile s-au schimbat. Perioada de rebeliune a trecut, iar acum sunt acasă cu familie; normal că nu se vor mai regăsi, aşa că am luat în creştere alt public.

R.: V-aţi gândit să vă orientaţi şi către publicul licean?
C.I.: Da! Este următoarea strategie, să captăm publicul de la 14 ani în sus. Cei care acum au 14 ani când ne-am lansat noi aveau patru ani, deci nu prea au de unde să ştie foarte multe despre noi. E un public care consumă foarte mult şi, în loc să se ducă spre manele sau eu ştiu ce, prefer să se îndrepte către noi sau către orice altă trupă care cântă cu adevărat.

R.: În plan personal, ce hobby-uri ai? Ce faci în afară de trupă?
C.I.: Ca hobby/ recreaţie, mă pasionează tenisul, fie că îl urmăresc, fie că joc; evident, prefer să joc. Altfel, scriu, plănuiesc să scot o carte, sunt amator de seriale şi îmi plac plimbările.

R.: Ce te inspiră atunci când scrii sau compui?
C.I.: Nu e vorba atât de inspiraţie cât de ambiţia de a spune un lucru altfel decât l-au spus alţii. Chiar şi din cântecele noaste sunt anumite sintagme care au rămas din ’99 până azi, cum ar fi „femeie de unică folosinţă“, „regele şoselelor“ şi „iubire cu împrumut“. Ce mă inspiră de fapt sunt provocările.

R.: Ce artişti te-au influenţat de-a lungul timpului?
C.I.: Muzical – The Beatles, evident, şi muzica simfonică. Dintre trupele mai noi: The Killers, Kings of Leon, dar şi puţin mai vechi – Blur, Oasis, Depeche Mode, David Bowie, Abba etc. Majoritatea prin aria rock-pop-punk.

R.: Ce mesaj le-ai transmite celor care vor să vă urmeze exemplul?
C.I.: În primul rând să fie foarte siguri pe motivele lor. Să fie siguri că vor să facă asta ca satisfacţie personală, nu ca să apară la televizor sau ca să plece de acasă. În al doilea rând, să fie foarte sinceri cu ei şi să-şi găsească propriul lor limbaj, să nu caute să copieze pe unul sau pe altul. Bine, evident că găseşti câte o trupă care îţi place şi din care poţi să te inspiri, dar nu trebuie să încerci să fii o copie la indigo a acelei trupe; aduni ce e mai bun de la fiecare, iar apoi îi pui brandul tău personal. Eu, unul, înnebunesc când văd trupele underground care cântă toţi în engleză. Nici nu ştiu engleză cum trebuie, nu ştiu să pronunţe cuvintele şi nu ştiu nici ce vor să spună. E un curent mort. Din cauza asta apar foarte puţine trupe noi; nu au personalitate, vor să cânte, dar nu şi-au pus problema: „Cine suntem noi?“ sau „Ce vrem să ştie lumea despre noi?“. Chit că la început nu-i place nimeni, ideea e să creadă în ceva. Fiţi orginali!