De vorba cu Tibi

TiberiuAlbu_maria_nestian-seminarist (4)

de Andreea Balas – tehnoredactor
foto: Maria Nestian – seminarist

Într-o seară, la o cană de ceai de fructe, ne-am întâlnit cu Tiberiu Albu. Deschis și comunicativ, Tibi ne-a povestit câte ceva despre el, despre experiența lui de la Vocea României și despre lucrurile care îi fac plăcere.

Reporter: Spune-ne câteva lucruri despre tine.
Tiberiu:
Sunt aerian în majoritatea timpului, îmi trebuie destul de mult să mă concentrez asupra lucrului pe care îl fac. Omul care m-a ajutat să mă focusez cel mai bine a fost Tudor, dintre toți cei pe care i-am cunoscut până acum. Îmi petrec puțin timp jucându-mă niște jocuri online, dar, în rest, cel mai adesea sunt cu chitara în mână, ascult Foo Fighters, Soundgarden, Alice In Chains, ceva să-mi ofere inspirație.

R: Când ai început să cânți?
T:
La patru ani.

R: Ai vrut de la început să ai o carieră în muzică sau ai avut alt plan?
T:
La patru ani nu ştiu dacă am avut vreun plan (n.r.: râde). Am cântat pur şi simplu pentru că mi-a plăcut, nu mi-am făcut vreun plan, iar muzica a fost un hobby, o profesie foarte, foarte târziu.

R: Cum ai descrie sentimentul pe care l-ai avut când ai urcat pentru prima dată pe scenă?
T:
Groaznic. Teribil. Oribil (n.r.: râde). Nu vreau să-mi amintesc. Eram la un concurs de muzică populară, „Tudorică Muntean“, şi cântam „Lele de la Orăştie“, având în vedere că sunt şi de la Orăştie, credeam că e potrivit. Am urcat pe scenă şi aveam părul zbârlit, eram îmbrăcat la costum tradițional, toate cele, şi tremuram din toate încheieturile (n.r.: râde). „Vreau jos, vreau jos, vreau jos!“ Am început să cânt cu mâna pe ochi, îmi era frică să mă uit la public. Deci, oribil.

R: Cine a fost cu ideea să te înscrii la Vocea României?
T:
Îl avem aici de față pe domnul Dumitru, care mi-e coleg de facultate, iar o dată la maximum cinci minute îmi spunea: „Bă, dar nu vrei să mergi la Vocea României?“, iar eu răspuneam: „Nu, nu, că nu-i de mine. Nu am eu atât de mult talent, nu am ce căuta. “ – „Nu, nu, du-te, du-te.“ Şi a ținut-o aşa vreo trei luni, n-am mai rezistat, şi am zis: „Bine, lasă-mă în pace, mă duc. “ Şi m-am dus, m-am înscris şi asta a fost.

TiberiuAlbu_maria_nestian-seminarist (6)

R: Te-ai gândit că o să câştigi?
T:
Niciodată. M-am gândit că nu o sa trec de blind-uri, după blind-uri m-am gândit că nu o să trec de dueluri, după dueluri am crezut că nu o să trec, deci tot aşa a mers.

R: Care a fost cel mai amuzant moment de la Vocea României?
T:
Amuzant… Nu ştiu dacă au fost momente amuzante. Dar de speriat şi super dramatice… (n.r.: râde) Am avut la „Dream On“, partea de mijloc în care am dat din cap şi mi-a căzut căciula iar eu nu ştiam ce se întâmplă. Am dat cred că de două ori din cap şi am zis, „Okay, lasă, e bine. Go with it. “

R: Cât de mult te-a ajutat colaborarea cu Tudor Chirilă?
T:
Foarte mult. Nu mă aşteptam să mă ajute aşa mult. Am crezut că, la fel ca orice alt om, vine cu o părere, vine cu o idee, dar asta e, adică nu are cum să te influențeze atât de mult. Mi-a dat motivația de care aveam nevoie pentru a căpăta încredere. Avea el două lucruri, le spunea, şi părea că le spunea nervos, şi ziceam: „Bine, hai lasă, îmi pare rău că te-am enervat.“ Dar a fost foarte de treabă şi foarte motivant, chiar îmi dădea încredere. Am fost prieteni apropiați şi încă suntem.

R: Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut după ce ai câştigat?
T:
Am dormit. 16 ore. A fost foarte tensionant. Nu ştiu cum să îți descriu momentul de după finală, ai văzut şi tu cum am rămas. Not cool! (n.r. – râde)

R: Acum că ai câştigat, ce planuri de viitor ai?
T:
Nu ştiu, încerc să mă mut în Bucureşti, în primul rând, pentru că e mult mai viu oraşul şi mai mare şi oferă mai multe posibilități. O să îmi cumpăr probabil o maşină, să mă mişc în stânga şi în dreapta fără să mai aştept câte 15-20 minute în stație. Poate îmi cumpăr o garsonieră, nu ştiu, să văd cum stă şi treaba asta. Iar garsoniera respectivă vreau să o presar cu instrumente şi să fac un mic studio acolo, unde o să fie micul meu templu de făcut muzică. Asta vreau să fac cu banii, şi ce mai rămâne să îi folosesc pentru timp liber, adică să fac în aşa fel încât să nu fie nevoie să lucrez undeva și să vin obosit acasă. Vreau să fiu concentrat pe același aspect.

R: Cum s-a schimbat viața ta după ce ai participat la concurs?
T:
S-a schimbat întrucât sunt mai sociabil. Nu ştiu dacă s-a schimbat din orice alt punct de vedere, pentru că dacă m-ai fi întrebat acum şase luni ceva, ți-aş fi răspuns, „da“, „nu“, „poate“, „super“, „bine“, „okay“. Am învățat să fiu mai comunicativ, în principiu.

TiberiuAlbu_maria_nestian-seminarist (2)

R: Cum era liceanul Tibi?
T:
Foarte retras, reticent în a vorbi cu oamenii, eram tot timpul cu problemele mele, adică eu eram miezul vieții mele, era şi normal. Nu m-am ataşat de foarte mulți oameni. Mergeam acasă, mă uitam la două-trei anime-uri, după ascultam patru-cinci ore de muzică, mă mai uitam la două-trei anime-uri, desenam ceva, mă gândeam ce o să fie la şcoală mâine şi cam asta e tot. Adică muzică, un desen, două şi pauză. Mi-aş fi dorit să cânt în perioada liceului la chitară, adică aş fi vrut să am posibilitatea să iau de la cineva o chitară şi să zic: „Da, îmi place“, dar nu am putut până nu am venit la facultate.

R: În afară de muzică, ce alte hobby-uri mai ai ?
T:
Am făcut sport în mare parte din viață, am făcut 12 ani de karate, am făcut şi puțin box şi ski şi înot. Dar nu am putut să mă ocup şi de asta după ce am început facultatea, pentru că aveam şi serviciu şi încercarea de a învăța în timpul liber, ceea ce nu îmi ieşea de foarte multe ori. N-am mai avut când, nu puteam nici să mă duc la sală, nici să visez să fac în cameră că era mereu crowded şi messy as fuck. Îmi place să desenez din când în când, nu sunt extraordinar de bun, e doar aşa, o încercare. Am început să desenez chestii din Dragon Ball Z. Veneam de la şcoală şi alergam până acasă, să prind ultimele 20 de minute şi mă uitam la televizor şi încercam, în timp ce mă uitam, să desenez şi ieşea ceva cu mâini şi picioare. Era okay. Alte lucruri… am zis, mă joc, mă uit la un desen din când în când, şi stau în linişte. Stau jumătate de oră, o oră, nefăcând nimic, neascultând nimic, şi încerc să meditez la o idee, la ceva ce ar putea să mă inspire.

R: Ai vreun model?
T:
Da. N-am crezut că o să spun asta niciodată, pentru că nu e foarte bine, mai ales ca şi rocker, să ai un model, dar e Dave Grohl, de la Foo Fighters. Specific că la vârsta asta are şi o familie sănătoasă cu care vorbeşte. E foarte înstărit din punct de vedere emoțional, încă se comportă ca un copil. Adică îi dai o ceaşcă de „fresh pot“, cum spune el, cafea, și e al tău. Se agită, îți cântă, vine cu tine, sare, are grijă de fiica sa, e foarte mişto, şi mi se pare cel mai activ dintre muzicieni la ora actuală. A făcut şi filme, a fost şi director, a jucat şi în roluri total stupide, adică îmbrăcat în fustă şi vopsit în cap, a cântat foarte multe piese, are nişte păreri foarte solide în muzică.

R: Cine te susține cel mai mult în ceea ce faci?
T:
Nu ştiu dacă o să sune narcisist, dar eu. Cred că cel mai important susținător al meu ar trebui să fiu eu, pentru că dacă eu nu o să am încredere în mine, orice spune oricine, nu pot să mă conectez cu persoana respectivă. Lucrul ăsta s-a întâmplat la Vocea României şi m-am dus şi m-am plâns la Tudor şi mi-a spus să îmi revin. Cei mai apropiați după mine ar fi Dumitru şi chitaristul meu.

R: Care a fost primul concert rock la care ai fost? Dar prima trupă rock pe care ai ascultat-o?
T:
Prima trupă rock pe care am ascultat-o a fost Nirvana. Când eram mic am cântat mai mult muzică uşoară şi ce ascultam la radio, nu am avut inspirație să caut pe net muzică mai bună. Cântam diferite lucruri, dar nu m-am gândit că poate sunt piese mai bune de cântat, poate mi se potriveşte ceva mai bine. Şi am ajuns la facultate, lucru care a fost punct de schimbare pentru mine. Am zis, „nu mai vreau să fiu aşa retras, o să vorbesc mai mult cu lumea“, am făcut în aşa fel încât să ma întâlnesc cu oameni care au hobby-urile similare cu ale mele. Şi am găsit o trupă. Aveam zile în care eram groaznic de nervos, obosit, frustrat din cauza mediocrității, lipsei de bani, că te cerți cu stânga şi cu dreapta, că te sună părinții de zece ori pe zi. M-am dus la sală şi pentru prima dată am vrut să cânt ceva, nu rock, ceva să pot să îmi dau afară nervii, şi am cântat Nirvana – „Breed“. Atât de mult mi-a plăcut piesa aia, că am cântat-o şase luni încontinuu, de vreo zece ori pe zi. Şi cântam, dar lucrul pe care nu îl făcusem până atunci era să îmi folosesc tipul ăsta de voce grunge. Cântam dimineața, de la zece până la două cu trupa, şi de la trei până seara nu mai puteam să vorbesc. Nu eram obişnuit cu stilul ăsta vocal. Abia după şase luni am reuşit să am o oarecare măsura de control asupra vocii. Cam asta este. Şi prima trupa la care am fost, primul concert, şi singurul la care am fost, e Pink Floyd – „The Wall“. Am avut marele noroc să mă duc la Budapesta, şi îți dai seama, m-a izbit marele papuc în față. După ce am văzut concertul am zis că nu mai vreau să mă duc la niciun concert. Mi-e groază. Nu ştiu dacă e o temere normală, dar mergi la un concert şi vezi cât de bun e cineva şi cât de mult îl place lumea şi cât de bine se conectează cu oamenii si zici, „Mai am de mers, Dumnezeule!“ Apoi mă duc acasă şi vorbim de acelaşi om de care ți-am zis, de Dave Grohl. Zicea el o chestie, dacă ai un poster pe perete cu un idol de-al tău, nu spune că nu o să ajungi niciodată aşa, ai încredere că o să reușești. El m-a scos din depresia pe care am avut-o după Pink Floyd, pentru că, nu ştiu de ce, după primul concert am avut depresie.

TiberiuAlbu_maria_nestian-seminarist (3)

R: Dacă ar fi să alegi să cânți cu oricine din industria muzicii, cine ar fi acea persoană?
T:
E obvious. (n.r.: râde.) Cu Dave Grohl, cu Chris Cornell de la Audioslave sau Soundgarden, cu Jared Leto de la 30 Seconds to Mars, care are limita asta dintre comercial şi rock care prinde foarte bine la public, cu cântăreața din Maragold, trupă care e a lui Greg Howe, un chitarist extraordinar de bun, cu Kurt Cobain, dar nu ştiu cum o să am şansa asta vreodată. (n.r.: râde)

R: Ai mai compus piese până acum?
T:
Am compus piesele mele, dar nu cred că am compus la nivelul la care să pot fi mulțumit de ele. Adică am lucrat la partea asta nu de foarte mult timp, de jumătate de an, un an, de când am luat şi chitara în brațe, şi am văzut că îmi place. Până o să am experiența necesară şi la instrument o să mai dureze ceva timp. Încerc să grăbesc acum procesul ăsta, deşi nu e foarte okay, să pot să scot ceva personal. Vreau ca lucrul care iese acum pe piață să fie o piesa proprie şi să fie complet personală, chiar dacă nu o să fie freaking amazing, trebuie să fie o parte din mine, iar asta cred că e cel mai important.

R: Crezi că vei ajunge cunoscut la nivel internațional?
T:
Eu nu credeam că o să ajung să fiu cunoscut nici la Vocea Romaniei. Nu ştiu, nu pot să afirm asta, adică nu am absolut nicio idee. Depinde cât de bune vor fi piesele şi în ce măsură o să mă conectez cu publicul în piesele respective. Dacă o să cânt despre un lucru personal şi nu o să înțeleagă nimeni, o să spună lumea că sunt o mogâldeață de idei. Sper, nu ştiu. O să fac tot posibilul.

R: Dacă ar fi să pleci din România, unde ai vrea să mergi şi de ce?
T:
În Washington, DC, pentru că mi s-a părut unul dintre cele mai goale locuri ca şi industrie muzicală acum 20 de ani, şi cu toate astea au ieşit muzicieni extraordinari de acolo. Este o scenă care a evoluat, cum evoluează acum România. Adică după muzica ascultată doar pentru femei, pentru bani, doar pentru evenimente, nunți şi toate cele, vine o trupă de punk sau o trupă de rock şi bate la tobe, zbiară foarte tare şi asta este. Un alt loc ar fi Seattle, pentru că mi-a demonstrat că un oraş care nu are absolut nicio treabă şi e aproape mort, poate să continue drept industrie plină de artă.

R: Vorbind de Statele Unite, ambasada SUA v-a felicitat pe tine şi pe Tudor pe pagina oficială de Facebook. Cum te-ai simțit când ai văzut?
T:
Am deschis pagina, m-am uitat, am închis pagina, am dat restart la net, am deschis pagina, m-am uitat şi am zis, „Bine, e acolo“ (n.r.: râde). Nu ştiu dacă am cuvinte să îți explic chestia asta, adică e clar că prin Led Zeppelin, Aerosmith şi toate cele, am tins spre muzica din America. Dar n-aveam nicio idee că o să scrie ambasada SUA despre mine, a fost, şi e, o mare onoare.

TiberiuAlbu_maria_nestian-seminarist (1)

R: Consideri că succesul constă mai mult în muncă sau în noroc?
T:
Succesul constă mai ales în muncă, dar nu poți să negi nici partea de noroc. Sunt atât de multe voci şi atât de multe talente, nu doar în România, ci şi în lume. Nu au noroc. Adică trebuie să îți asumi nişte riscuri, trebuie să încerci anumite lucruri, asta e partea ta de compromis. Nu ai noroc că nu s-a ivit, când ai cântat undeva, să te vadă o persoană importantă. Nu ai noroc pentru că nu ai fost inspirat să mergi la Vocea României până nu ți-a dat cineva în cap. Ăsta e norocul despre care vorbeam, adică ți-l faci într-o anumită măsură. Norocul e noroc.

R: Ce ai transmite tinerilor care visează la o carieră în domeniul muzicii?
T:
Să încerce orice, indiferent ce fac. Fie că lucrează la supermarket, cum am lucrat, fie că lucrează la xerox, cum am lucrat, fie că învață zece ore pe zi la facultate sau îi enervează părinții sau îi supără prietenii, să se bucure de lucrul care le place. Dacă îți place să te uiți la desene, te duci şi te uiți la desene, indiferent că eşti obosit. Dacă îți place să cânți o piesă de 20 de mii de ori, cânt-o de 20 de mii de ori, nu te opreşte nimeni. Încearcă sa delimitezi camera din capul tău, unde poți să stai liniştit, neinfluențat de exterior şi cred că aşa o să reuşeşti să faci ce vrei.

1 thought on “De vorba cu Tibi”

  1. cel mai tare om din lumeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

    Reply

Leave a Comment