Interviu Doru Ionescu

de Sabina Lazăr – redactor
foto: Gilda Comârzan – redactor

Realizator de emisiuni cu şi despre muzică la postul naţional de televiziune, pasionat de muzică, cu o carte despre „Timpul chitarelor electrice“ în portofoliu şi cu experienţa scenei ca baterist şi chitarist, Doru Ionescu se poate bucura de faptul că a contribuit activ la aşezarea muzicii româneşti de calitate în atenţia publicului larg.

R.: De unde aţi căpătat această pasiune pentru muzică?
Doru Ionescu: Nu ştiu, din copilărie. Bine, am făcut pian în clasa întâi, dar n-am ţinut-o mult că m-am îmbolnăvit, am făcut şi flaut, dar nu-mi plăcea. Şi oricum în ’77 a murit Elvis Presley şi exact în seara aia când am auzit anunţul veneam cu prima chitară, mi-o cumpărase taică-meu de la Odobeşti – undeva lângă Focşani, unde se găseau, era un magazin mai bun. M-am apucat de cântat la Casa Pionierilor. Acolo, profesorul m-a remarcat şi la tobe, după aia am făcut formaţie în liceu. În armată la fel, iar la facultate s-a ţinut un tip să facem trupă în Bucureşti. Oricum ăla era visul meu, dar nu puneam cărămizi. Şi m-a adus el, s-a făcut o trupă şi am cunoscut-o pe Mirela care avea să-mi fie şi soţie şi care cânta la liceul Basarab. Am spart trupa aia, că la un moment dat nu mai erau aşa de buni şi pentru că găsisem alţii. Am avut mai multe trupe, printre care şi cei care au devenit Crepuscul, care a fost o chestie de top la nivel de underground studenţesc: am ajuns formaţia Casei Studenţilor. A ţinut până în ’90, când am văzut că nu se întâmplă ce ar trebui să se întâmple; eu având şi alte informaţii, făcând prima revistă „Rocker“, şi am văzut că nu erau şanse prea mari pentru trupele mici. În fine, singura direcţie rămânea revista.

R.: Ne puteţi spune cum a luat naştere revista „Rocker“, una dintre primele publicaţii de specialitate din România?
D.I.: N-aveam nici o treabă cu ideea de publicistică, dar, ca şi discurile preferate din anii ’80, ştiam pe dinafară dicţionarul Danielei Caraman-Fotea şi a lui Florian Lungu, „Disco Ghid-Rock“. Dar n-avea legătură. La un moment dat am avut un baterist într-una dintre trupe şi prieten în fine, care îmi aducea foarte multă muzică şi care avea caiete studenţeşti întregi pe care scria componenţe, schimbări, discografii. Mă impresiona. De fapt, în ianuarie ’90 unii făceau o revistă, „Telegraf“. M-am dus la ei şi i-am întrebat dacă pot să scriu ceva legat de rock. Am adus articolul de probă, îl am şi acum, le-a plăcut foarte mult. Până la urmă era să scot suplimentul revistei „Telegraf“, „Rocker“, înainte de a apărea primul număr din revistă. L-am căutat pe omul meu care era cu discografiile, componenţele şi mi-a scris o istorie Purple. Eu eram cu rockul românesc, ce ştiam şi eu, şi astfel am dat drumul la revistă, care a avut un succes fabulos. Din cauza asta am şi lăsat cântatul, care era visul meu alături de aviaţie. Dar oricum mergea foarte greu, adică şi acum merge presa greu, însă atunci era un pionierat. Am zburat de la o editură la alta şi, când m-am dus la concursul pentru „Panoramic TV“, în Televiziune, proiectul era muribund deja.

R: După revista „Rocker“ ce s-a întâmplat?
D.I.: Am lăsat revista cu păreri de rău, dar am continuat rubricile la Panoramic, îl transformasem, avea două-trei pagini de pop-rock. Când a murit Panoramicul, eu deja colaboram cu România Liberă, la supliment, care mergea foarte bine. Acolo am avut cele mai multe ecouri şi scrisori. Şi se relansase TVR 2, aveau nevoie de emisiuni muzicale şi de atunci fac emisiuni. Am o mie…

R.: În 2006 a apărut volumul scris de dumneavoastră, „Timpul chitarelor electrice“, la editura Humanitas Educaţional. Cum s-a desfăşurat procesul până în momentul în care a apărut fizic cartea?
D.I.: În 2000-2001, Uniunea Compozitorilor a relansat revista lor, Actualitatea Muzicală. La început era un ziar de opt pagini şi a ajuns o revistă frumoasă. Iar Mircea Drăgan, directorul revistei de atunci, mă ştia, îl intervievasem; el cântând cu Sideral, Mondial şi cu Romanticii, m-a întrebat dacă nu vreau să scriu o pagină despre emisiunile mele. La un moment dat au început să se adune articole (acum republicate pe thegig.ro de către colaboratoarea mea Raluca Tamaş). Am băgat în calculator respectivele capitole şi apoi le-am tot extins. Şi ideea de a scrie o carte cred că e în sălaşul interior al fiecăruia. Plus că era nevoie de ea. Am făcut-o şi mai post-modern aşa, de nu mai înţelege lumea nimic dacă nu e atentă. Trebuie republicată să treacă prin discografie, ani, schimbări de componenţă, dar tot aşa cu declaraţii. Altfel o citeşti. Eu din start am exclus ideea de dicţionar, plus că aveam perioade gri şi nu aveam de unde să aflu. Atunci treceam prin ele din declaraţiile lor, a celor din trupele de atunci. Dar e puzzle-ul acela pe care începi să-l umpli, deşi nu ştii cum arată, n-ai schema. E fabulos, oricum. Iar în momentul în care m-am dus la Humanitas Educaţional, la directoarea de atunci, Dana Papadima, mi-a zis că o scot la ei. Şi a ieşit nesperat de repede. Nu ştiu dacă aş mai scoate-o acum, mi-a cerut ediţia a doua, pentru că prima s-a terminat repede. Şi Nemira s-a oferit s-o scoată, dar tot trag de carte, e dublă, ar trebui să fie două volume rock şi folk, şi mi-ar trebui o lună în care să nu fac nimic altceva şi nu-mi permit. Aş prefera să scot fiecare capitol în parte şi să iasă cu ziarele. Atunci ar fi şi ecouri, iar acum se cere.

R.: Despre emisiunea „Lumea şi noi. O poveste cu cântec“, difuzată pe TVR Internaţional, ce ne puteţi spune?
D.I.: Anul trecut am fost în străinătate, am cunoscut 27 de români, muzicieni, plecaţi din perioada comunismului, am strâns foarte mult. Ah, iar din asta nici nu am băgat nimic în carte să vedem cum mai stăm acum. Acum se difuzează şi pe TVR Cultural. Sper să le continue anul ăsta, mai am câteva poveşti fabuloase din State şi Canada cu muzică şi nu numai. Foarte frumoase poveştile şi oamenii care au făcut ceva. Adriana Ausch e profesoară la un Conservator, FFN-ul a lansat acum vreo doi ani la Toronto disc şi au activitate. Ţin legătura şi sper să-i filmez acolo.

R.: O parte din ceea ce aţi realizat până acum a avut şi un efect asupra tinerilor, care au putut vedea ce a însemnat muzica în perioada comunistă. Cum vedeţi acum tendinţa adolescenţilor de a asculta genuri care nu exprimă mai nimic din punct de vedere muzical?
D.I.: Oricum ei trebuie să-şi trăiască muzica timpului lor. Dar mă uitam… Eu eram cunoscut din emisiuni şi publicaţii, şi mă duc la un juriu la un festival pe lângă Deva, era în 2000 sau 2001. Şi cu o noapte înainte fusese una din primele emisiuni cu arhive, cu Phoenix. Atunci trebuie să ştii că era foarte fracturat spectrul ăsta al melomanilor, adică nu se suporta death-ul cu trash-ul şi cu grind-ul. Dar rockerii au sărit pe mine: „V-am văzut emisiunea aseară, aia cu Phoenix şi cu nu ştiu ce…“. Tot au venit ecouri şi mi-am dat seama că ei aveau nevoie. Şi toţi, din nebunia aia a lor, erau foarte curioşi să asculte ce cântau ăştia, nu Beatles, Sfinx! E nevoie, măcar la nivelul ăla. Cumva am simţit la ei că le place să ştie că au nişte rădăcini.

R.: Spre deosebire de sistemul comunist, acum se poate simţi o deschidere. Cum vedeţi această liberalizare pe piaţa muzicală?
D.I.: Atunci au apărut, nu neapărat că erau sub Ceauşescu, dar atunci chiar era greu să-ţi faci o trupă. Acum mai merge, mai simulezi efectele, îţi iei o chitară. Atunci nu aveau. Făceau primele chitare ale căror doze se făceau din galene telefonice rebobinate. Chitara lui Călin Pop de la Celelalte Cuvinte, asta în anii ’80, avea vibratorul ăla din nişte arcuri de pat, nu-ţi mai spun că se manevra invers! Şi atunci când se făcea o piesă se muncea la ea. În fine, e o deschidere. Trupele care au apărut cu adevărat şi au personalitate, Luna Amară, Kumm, Implant Pentru Refuz, Coma, Viţa de Vie şi aşa mai departe, tratează foarte bine subiectele.

R.: Legat de emisiunile de la TVR, mai primiţi acelaşi feedback pe care obişnuiaţi să îl aveţi în anii ’90-2000 de la cei care vă urmăresc?
D.I.: Da, dar numai când dau ceva nou, pentru că deja le-au învăţat pe toate. Sau le citesc în carte şi dacă văd un Sfinx nou, eu am scris în carte că nu există decât două piese cu cel mai mare muzician al nostru, cu trupa Sfinx, ei îşi dau seama că există totuşi o a treia. Da, şi este un foarte mare ecou din străinătate, incredibil… Australia, Noua Zeelandă, nu mai zic State sau Suedia, pentru că oamenii au plecat din anii ’60-’70, până şi acum mai pleacă, iar acolo e tinereţea lor şi îşi aduc aminte. Pe de altă parte sunt câţiva oameni între douăzeci şi treizeci de ani care mă corectează. Mor de plăcere!

R.: Cum vedeţi rockul românesc la ora actuală?
D.I.: Foarte bine! Efectiv are geniu. Şi nu sunt eu marele patriot… Ba, patriot oi fi, dar nu sunt genul naţionalist. Ştiu să pun muzica unde îi e locul. Dar folkul, rockul şi chiar şi jazzul au apărut când la noi era comunism, n-au avut o dezvoltare normală şi totuşi au făcut valuri şi s-au scos capodopere. Şi mi-am dat seama că românii au geniu în chestia asta, nu ştiu de unde vine. Şi în continuare, după ’90, au geniu, se văd trupele care au ieşit pe creasta valului. Avem, avem şi tot apar!