Marta Popescu in actiune!

Marta Popescu in actiune!

Marta Popescu in actiune! - Teaser

de Sabrina Canea – redactor
Cătălina Cosma – fotoreporter

Ai auzit de ea pentru prima oară, cel mai probabil, de la „Iubesc…“ încoace. Ce știm despre ea? Ei bine, pe lângă faptul că fotografia este Nirvana perfect pentru ea, când spui Marta Popescu zici, cu siguranță, deschidere, distracție, curaj, provocare și pasiune. Fiind o fire cât de poate de deschisă și sociabilă, Marta ne vorbește despre călătoria ei în viață alături de pasiunea ei numero uno, un aparat foto cu bateriile încărcate și feluri și feluri de oameni.

Curios? Hai, s-o cunoaștem împreună pe Marta!

R.: Spune-ne câte ceva despre Marta cea din spatele aparatului.
Marta Popescu:
O.K., să mă gândesc. Sunt foarte extrovertită, după cum vedeți, sociabilă, nu sunt fițoasă și fac și eu ce fac cu pasiune. Asta pot spune că mă descrie. Do it with love or don’t do it at all. Sunt studentă în anul 3 la Foto-Video, am terminat Tonitza. Sunt vegetariană. Îmi plac animalele, iubesc câinii. Sunt un om normal, mănânc sălată, mă rog, nu prea mănânc. Îmi place să mă distrez, îmi place să mă duc în Gaia.

R.: Ce ai vrut să devii când erai mică?
M.P.:
Ah, aici e poveste. Când eram mică, părinții mei au lucrat la Muzeul de Artă și eram fascinată de tot ce înseamnă artă. În fiecare an în Târgu-Jiu se organiza Festivalul „Brâncușiada“, nu știu dacă ați auzit de el, și veneau artiști din toată lumea și făceau sculpturi, iar eu eram foarte fascinată de Brâncuși și de ce înseamnă sculptura și voiam să mă fac sculptoriță. Bine, am încercat eu p-acolo să bat două cuie într-un lemn, într-un copac, în ceva, dar mi-a ieșit zero, și am renunțat la idee. Totuși, primul impas pe care l-am avut în artă a fost să fiu sculptoriță, după aceea m-am plictisit de idee. Mi-am dat seama că nu pot să mă duc ca Brâncuși pe jos pân’ la Paris (n.r. – râde), și am zis să văd până în București, că e mai simplu.

R.: Cum ai ajuns la aparatul foto?
M.P.:
Am ajuns la aparatul foto, pentru că eu sunt o persoană foarte agitată, după cum vedeți și foarte extrovertită și-mi place să lucrez cu oamenii. Mereu m-a pasionat arta și puteam s-aleg între grafică, desen, partea asta și fotografie, și mi s-a părut mult mai interactivă fotografia, pentru că puteam să comunic mult mai bine cu oamenii. Și nici nu mă plictiseam. De exemplu, dacă stai șase ore în fața unui șevalet, te plictisești, vrei să comunici, vrei să faci ceva, pe când la fotografie mereu cunoști oameni noi, schimbi mediul și poți să variezi.

R.: Ce te-a făcut să vrei să iei asta în serios?
M.P.:
La șaptesprezece ani…de fapt la șaisprezece ani am plecat d-acasă și la șaptesprezece ani mi-am deschis propriul studio acasă. L-am improvizat așa din ce-am avut eu în perioada aia și am încercat să fac fotografii, mă rog, aveam un aparat foarte prost, un d-ala de-și scoate singur obiectivul și-l bagă la loc. Și am avut noroc, de fapt nu știu dacă a fost noroc, pentru că am muncit foarte mult, am ajuns pe bursă de la Principesa Margareta și cu bursa aia am început să-mi iau aparatură, mi-am luat primul aparat, iar apoi am început să fotografiez și oameni, să cer și bani, la început mai puțin, mă rog, la început îți dai seama că făceam și gratis. Și până la urma a fost așa un boom, pentru că nu știu cum nu știu de ce, dar am prins. Trebuie să ai mai multe lucruri pentru a te afirma în orice domeniu, trebuie să fii cumva original, să ai și personalitate, pentru că dac-aș fi fost așa … (n.r. – legumă), nu venea nimeni, știi? Trebuie să fii extrovertit, cum am zis, și trebuie să și placă chestia asta și s-o faci din pasiune. Dacă bagi toate chestiile astea n-ai cum să nu progresezi.

Marta Popescu in actiune!

R.: Cum au fost anii tăi de liceu?
M.P.:
Primii mei doi ani de liceu i-am petrecut într-un liceu economic în Târgu-Jiu. A fost horror: erau numai maneliști care ascultau la telefon manele (n.r. – fără căști) pe hol. După aceea am fugit de acasă, m-am mutat în București. Am vrut neapărat să intru la un liceu de artă, am făcut Tonitza. Am învățat pentru admitere și am intrat, am fost la artă murală timp de doi ani de zile. Mie mi-a plăcut, lucram mult. Și m-am gândit un an de zile, într-a XI-a nu știam încă dacă dau la Fotografie sau la Grafică, a fost așa o decizie între astea două, dar am rămas la fotografie, că am și avansat.

R.: Cum era liceanca Marta?
M.P.:
Eram tot la fel: nebună! Mereu am fost extrovertită. Eram în centrul atenției cumva și pentru profesori și pentru ceilalți. Am avut norocul că învățam bine și nu prea aveau ce să comenteze. Mai comentau așa din când în când, dar fiind Tonitza, n-aveau ei treabă cu felul în care arătam. Mă înțelegeam bine cu toată lumea. Nu prea am avut conflicte, cel puțin în București. În Târgu-Jiu aveam din alea cu „Satanista!“, „piei, Satană, te duci în cimitire?“. Aveam și eu un tricou cu Metallica – „Îh, asculți sataniștii ăștia?“. „Frate, nici măcar nu e heavy metal! E ceva, un rock, ați ascultat vreodata «Nothing else matters»?“ – „Eh, Satanista!“. (n.r. – râde) Da, fugeau, mă evitau.

R.: Ai vreo amintire mișto de p-atunci?
M.P.:
Din liceu? Nu prea mergeam la școală. (n.r. – râde) Îmi plăcea foarte mult când mă duceam dimineața, mă trezeam la șapte în fiecare zi și mă duceam la atelier. Eram singura persoană care era mereu la cursuri și am avut o relație foarte faină cu profesoara mea de desen. Mergeam așa cu drag. Îmi mai aducea mâncare d-acasă, că eram într-o perioadă în care stateam foarte prost cu banii și creasem așa o legătură foarte faină cu profesoara, pe care am uitat cum o cheamă momentan (n.r. – râde).

R.: Te-a influențat ceva anume de-a lungul liceului?
M.P.:
Da, îți dai seama! Făcând artă, normal că m-a influențat, erau oamenii mult mai extrovertiți, mult mai O.K., mult mai pe placul meu. În principiu am făcut totul singură, eu am luat toate deciziile.

R.: Ne-ai zis că ai fugit de acasă pe la vreo 16 ani. De ce?
M.P.:
Ți-am povestit, eram neînțeleasă. Șimțeam că nu pot să evoluez în orașul ăla. Șimțeam că nu pot să evoluez în niciun fel, nu erau oameni cu care să lucrez, nu mă puteam duce la Liceul de Artă acolo, pentru că erau toți țiganii. Liceul de Artă acolo era ultimul liceu din oraș, un nimic. Bine, nici Tonitza n-ar fi, dar măcar aici poți să faci ceva. Ai mei nu voiau să mă duc la Artă – „Ce? Vrei s-ajungi ca noi, artiști? Nu vezi că murim de foame?“ (n.r. – râde). Și am decis să plec de acasă, la un moment dat. Aveam cinci sute de mii în buzunar, am luat primul tren și am venit la București. Cam asta a fost. Pur și simplu, eu tind mereu să evoluez și d-aia vreau să și plec din țară la un moment dat, că deja nu mai am ce face nici în București. În Târgu-Jiu clar nu aveam ce face de la bun început. Acum, am venit în București am făcut ce am făcut și next level ar fi să plec în străinătate, să pot să evoluez. Tot așa, să pot să lucrez cu altcineva.

R.:Ai zis că ai plecat cu doar cinci sute de mii în buzunar. Cum te-ai descurcat odată ce-ai ajuns în București?
M.P.:
Am avut-o pe sora mea, ăsta a fost norocul, care era în anul 2 de facultate și s-a trezit cu mine la ușă, la cămin, era în cămin prin Kogălniceanu pe undeva. Ne-am ajutat una pe alta. La început, îți dai seama, că n-au fost părinții O.K., dar până la urmă mama m-a ajutat. Am putut să ne luăm un apartament după câteva luni, în chirie și a fost O.K. După aceea am decis să mă mut singură, trebuia să-mi fac studio.

R.: Părinții tăi ce reacție au avut la fugitul tău de acasă?
M.P.:
Mama m-a ajutat, deși îți dai seama că nimeni n-a fost de acord la început. Cu taică-miu n-am avut niciodată relații, nu mă interesa și cam atât.

Marta Popescu in actiune!

R.: Dar mama ta te-a susținut în continuarea în ceea ce aveai să faci?
M.P.:
Da și nu. Cumva ea m-a susținut doar cu bani. Dar, mă rog, ăsta este felul ei de a ajuta. Acum nu mă mai ajută, a zis stop. PA-U-ZĂ! (n.r. – în ciuda aparențelor, Marta ține bine tonul)

R.: Cum ai ajuns la fotografia beauty și la fashion?
M.P.:
Cum spuneam, îmi place foarte mult să interacționez cu oamenii și sunt foarte sociabilă, că asta a fost și ideea după care am ales fotografia. Am început cu peisaje, macro-uri la flori, nu-știu-ce, dar m-am plictisit și voiam să interacționez cu oamenii, pentru că aici niciodată nu te plictisești; poți să creezi mereu, să cunoști persoane noi, să găsești tineri talentați. Îmi place să colaborez cu oamenii, d-aia am pornit și proiectul „Iubesc…“. M-a atras pe mine partea asta de beauty, pentru că mereu am avut o atracție față de modă și mi se pare că fotografiile de fashion și beauty exprimă foarte mult. Mereu m-a atras, d-aia sunt și axată în fotografia de studio de expresivitatea oamenilor. Îmi place mai mult să surprind expresii decât să fie un întreg concept în spate și să-ți ia ochii altceva. Îmi plac foarte mult pozele simple cu expresii.

R.: Care a fost primul tău proiect fotografic?
M.P.:
Primul proiect… Cred c-a fost „Iubesc…“, sincer. Am avut, de fapt, înainte să pornesc proiectul, mă axam pe serii de fotografie. De exemplu, îmi luam o temă: „linii“. Și încercam din tema asta, mă rog, mă duceam în oraș și făceam poze cu tot ce însemna linie. E foarte bine când te apuci de fotografie, sau când te apuci de ceva, orice să îți faci o temă și să creezi, să-ți vină idei prin tema aia. Decât să ai ceva în față și să creezi pe loc, e mult mai bine dacă ai un concept în cap și-l dezvolți. Pe baza conceptului ăluia poți să faci multe. Și așa am început eu cu seriile de fotografie, făceam, de exemplu, serii cu linii sau cu reflexie sau oglindă, mă rog, teme d-astea clasice de fotografie. După aceea am făcut proiectul „Iubesc…“, pentru că m-am gândit să fac un proiect care să includă pe toată lumea, pentru că eram bazată pe fashion și pe beauty și am zis „mă, stai puțin, vreau să fac un proiect să nu mă mai acuze toată lumea că fac poze doar la oamenii frumoși, la oameni nu știu de care“. Să fie pentru toată lumea, să fie toți degajați, să nu impun nimic în cadru și să vină toată lumea și să facă fiecare ceea ce-și dorește în cadrul ăla, pentru cinci minute cât stau acolo, mă rog, cinci secunde cât au acolo la dispoziție, și să vină cu ce vor: cu câinele, cu pisica, cu calul, cu mașina, cu motorul, îmbrăcați, în chiloți, dezbrăcați dacă vreți. Au fost și dezbrăcați. „Duceți-vă acolo și faceți ce vreți!“ Până la urmă, consider c-am transmis un mesaj bun lumii. Iubirea ce poate să fie mai mult de atât? Mai mult decât iubirea nu cred că poate exista ceva mai intens și reprezentativ.

R.: Deci proiectul „Iubesc…“ a pornit de la ideea de a include pe toată lumea…
M.P.:
Da, asta a fost! Am vrut un proiect care să includă pe toată lumea și să nu fie bazat doar pe fashion și pe beauty sau pe ce vreau eu să exprim. De obicei când fac fotografiile se pune ștampila aia a mea, nu știu. Dacă o să vedeți vreodată o fotografie pe un site poate c-o să spuneți că „ah, asta e Marta!“, pentru că aia stă încruntată, e lumina așa, și mă rog. Am vrut să fac ceva care să reprezinte omul, nu pe mine. D-aia nici n-am vrut să dau indicații sau să fac altceva. Am pus fotografia alb-negru ca să se creeze seria aia, mă rog, asta este strict estetic. Dacă puneam totul colorat nu mai puteai să zici că totul face parte dintr-o serie, ceva ți-ar fi luat ochii. Așa ai impresia că e aceiași persoană, doar se schimbă figura.

R.: Am văzut că ai dus proiectul chiar pe plan național.
M.P.:
Da. După ce am făcut primul proiect organizat în București, în afară de edițiile pe care le făceam în studio, au venit într-o zi 1500 de oameni, ceea ce a fost enorm, și am început să am cereri din toată țara. Și ne-am găndit să-l ducem și-n alte orașe, că ar fi bine. Mă rog, și am mers în cele mai mari orașe: Timișoara, Brașov, Cluj, Târgu-Jiu, Craiova, am fost în Vama Veche, că trebuia să mă duc eu în Vama Veche, Sibiu, Iași, cam atât.

Marta Popescu in actiune!

R.: Și fiind de-a lor, cum te-au primit oamenii din Târgu-Jiu?
M.P.:
Acolo au venit cei mai mulți oameni, în afară de București. A fost foarte drăguț, că erau prietenii mei și a fost totul așa în familie. Mă rog, au venit vreo 500-600 de oameni. Pentru un oraș foarte mic a fost enorm. A fost frumos, plus că a fost cel mai bine organizat, a venit televiziunea, ziarele au scris foarte mult, mă rog, eram și de acolo, toată lumea mă cunoștea chiar și-nainte să plec, eram aia dubioasă cu părul verde.

R.:Cum a fost experiența per total?
M.P.:
A fost… foarte obositor. A fost foarte plăcut cumva să cunosc pe toată lumea și să am o astfel de experiență și, în același timp, trebuia să fiu în continuă mișcare. Proiectele se făceau în fiecare weekend, în timpul săptămânii trebuia să mă ocup și de ședințele mele, trebuia să editez pozele, să le pun pe net. Toți începeau cu „ai zis că le pui azi și nu sunt!“, iar eu eram acolo editând. Am editat fiecare poză în parte. Sau „ai pus poza asta care nu-mi place, trebuie să cauți alta care-mi place“. Doamne, și eram „lăsați-mă în pace!“ (n.r. – râde). În același timp, trebuia să vorbesc cu ceilalți din orașul în care urma să mergem, să trimit fundalul, să vorbesc la locație. Deci, agitație mare, dar când eram acolo și făceam pozele mă simțeam bine. După aceea numai, se ducea totul așa. Dar m-a ajutat foarte mult și mi-a plăcut, pentru că mi se pare că a fost un lucru original. Nu cred să mai fi făcut vreun fotograf chestia asta în România, eu n-am auzit.

R.: Tu ce iubești?
M.P.:
Ce iubesc eu? Nu răspund niciodată la întrebarea asta. Știi ce spun? Spun că toate mesajele pe care le-au scris oamenii mă reprezintă cumva și pe mine, pentru că eu sunt un tot unitar. Sunt Dumnezeu! Nu vreau să răspund la întrebarea asta, pentru că sunt foarte multe lucruri de spus și nu pot să mă rezum la un lucru. Prefer să zic că mă regăsesc în mesajele oamenilor care au fost sau am scris la un moment dat pe o foaie că iubesc să influențez lumea în bine. Cumva are legătură și cu proiectul.

R.: Ce părere ai despre toate proiectele născute de la al tău, cum ar fi proiectul „Urăsc…“?
M.P.:
Orice ai face în viață și prinde, normal c-o să fie și o reacție. Trebuie să fie un echilibru peste tot. Nu m-a deranjat absolut deloc, n-am avut nicio problemă. Până la urmă e decizia fiecăruia. Nu, n-am luat-o în nume personal, pentru că nici ei, după cum au scris, n-au făcut chestia asta ca replică, ci doar pentru că aveau nevoie de atenție și au zis să profite de faptul că proiectul meu era cunoscut și au zis să facă și ei ceva. Oricum n-au făcut nimic, pentru că s-a stins așa repede. Dar, mă rog, a fost un impuls de-al lor. Bravo lor!

R.: Care e povestea proiectului „Cuvinte și oameni“?
M.P.:
Am primit o poezie de la tatăl meu de ziua mea și mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit să-i fac o surpriză. Am adunat oameni și am vrut să transpun persoanele ca și cum ar fi o carte, o foaie albă și să scrie cuvinte pe ele. Am vrut, tocmai, persoanele să fie lipsite de expresivitate, să fie mate așa la față, ca să te axezi pe ceea ce scrie. Am scris cuvinte din poezie și dacă citești mesajele o să iasă poezia la sfârșit. Mi s-a părut foarte faină poezia și am zis să fac chestia asta. Pur și simplu mi-a venit așa, dintr-o dată. Mai stau așa, cum stau cu voi – „Ah! Am o idee d-un proiect! Gata, m-apuc!“ Cum găsesc oportunități de a lucra și de a cunoaște oameni noi, sunt deschisă. Hai! Veniți la mine! V-am spus că sunt Dumnezeu, nu? (n.r. – râde)

R.: Printre altele ai pornit și cu „Fresh Faces“…
M.P.:
Da. Îmi place să ajut oamenii și să găsesc oameni cu potențial, pentru că știu cât de greu mi-a fost mie să intru în lumea asta și consider că dacă ai oportunitatea să ajuți pe cineva, ai relații într-un anumit domeniu, poși ajuta la rândul tău. Am găsit tinere pe Facebook și pe stradă. Pe Ivan l-am găsit pe stradă în Vama Veche și ia, uite-l acuma! Și am vrut să-l ajut, l-am chemat la un shooting și acum el și-a creat o imagine… Mie mi se pare că nu mai există un model în România care să aibă imaginea lui și să fie mai unic. Dacă ai nevoie de un tip blond, Ivan, gata. Ai nevoie de cineva androgin? Ivan, nu te mai gândești la altcineva. E unic! Și asta e, am încercat mereu să ajut oamenii, pentru că pot să-i ajut în domeniul ăsta și ămi place să fac chestia asta.

R.: Cum a fost colaborarea cu Antonia pentru posterul din revista Bravo?
M.P.:
Nici n-am știut c-o să apară în revistă. Eu lucrez de fapt cu Rolton și am contract cu ei. Pur și simplu îmi trimit toți artiști. Teoretic, când semnez eu contractele cu ei, eu îmi cedez drepturile și ei au voie să le folosească. Cred că au apărut și în ELLE și în mai multe. Pur și simplu au luat poza.

R.: Am văzut noua ta colaborare cu fetele de la Blaxy Girls. Ce ne poți spune despre această nouă experiență?
M.P.:
Asta e! Uite, m-am apucat și de regie. De puțin timp, cei de la Rolton au văzut că am idei bune și am ajutat foarte mult la videoclipuri cu figurație, gratis, ca proasta. A început totul așa: eu nu aveam nicio treabă cu video-ul și nici nu m-a atras, pentru că mie nu-mi plac chestiile pe care trebuie să stai să le aranjezi. Și mi-au zis că au nevoie pentru un clip la Treistariu, azi îl filmezi, mâine mi-l dai. Și am zis să fac asta, de ce nu? Și am făcut un clip într-o zi, pur și simplu în două ore, am luat doi oameni și mi-a ieși ceva destul de O.K. Toți au fost „wow“. Se mirau cum am reușit din buget zero, mă rog, singurul buget a fost că am cumpărat trei trandafiri. După s-au gândit să colaborăm și să facem clipuri. Până la urmă m-am băgat pe regie și am început să scriu scenarii. Am vrut să vin cu ceva mai fresh, mai nou, mai british, să nu mai fie chestia asta românească – hai, să dăm din cur, să ne arătăm țâțele! – hai, să fie ceva mai altfel! Asta a fost oricum o piesă mai de dragoste așa și mi s-a părut drăguț. N-aveau nici buget și au vrut să facă aici, în studio. Singura chestie care mi-a venit a fost să băgăm fundaluri colorate, băgăm confetti, băgăm baloane, oameni cool și tragem. Eu sunt foarte bună prietenă cu solista trupei și am zis că hai să intru și eu în videoclip, pentru că aveau nevoie de oameni O.K. și decât să chem oameni și să iasă nașpa, am zis că mai bine intru eu să v-ajut. Până la urmă mi-a plăcut, ne-am distrat și a ieșit și ceva drăguț. Eu eram mereu cu aparatele în mână, deci cumva ai văzut că tot fotograf eram, tot asta se înțelege. Se vede că e făcut clipul de mine.

Marta Popescu in actiune!

R.: Ai planuri înspre direcția asta? Înspre regie?
M.P.:
Da, de ce nu? Nu vreau să renunț, doamne ferește, la fotografie pentru regie, dar mi se pare că e un început și văd că, cel puțin în România, vin cu niște idei noi și vreau să continui să fac chestia asta. Sper să-mi iasă din ce în ce mai bine.

R.: Ai participat la Gala Tinere Talente 2011. Ce a însemnat asta pentru tine?
M.P.:
Asta ziceam, am luat două burse. Am luat o bursă care se acordă tinerilor artiști și trebuie să fie înscriși la un liceu sau la o facultate, trebuie să ai între 14 și 26 de ani, trebuie să dovedești că părinții tăi nu câștigă foarte mult, să ai și un caz. Eu aveam: am plecat nu știu ce, am o sora autistă, am … Trebuie să trimiți un caz anume, să trimiți o scrisoare de recomandare scrisă de un profesor, și după aceea te cheamă în interviu. Sunt așa, vreo cinci, șase oameni acolo și te duci, trebuie să arăți picturi. Eu am fost prima oară pe pictura și pe desen, deși aveam și fotografii. Și cumva a evoluat toată chestia asta. M-a ajutat foarte mult, mi-au dat 2000 de euro, am putut să-mi iau primul aparat foto și au organizat și foarte mult expoziții care m-au băgat așa într-o altă lume. Am făcut expoziții cred că în toate locurile, și nu mă refer la pud-uri și așa. Am făcut la Sala Palatului, la Conservator, la Biblioteca Națională, abia se deschisese și noi aveam expoziție acolo. M-a ajutat foarte mult și norocul meu a fost că am dat și anul următor și am reușit să iau bursa. De obicei nu prea poți să iei doi ani la rând. Și am fost și singura pe fotografie. S-au dat zece burse și eram cam 600 de înscriși, a fost bătaie mare pe bursă.

R.: Ne aflăm în mijlocul unei generații care a crescut și crește în continuare cu deviantArt, Instagram și pe ici, pe colo PhotoShop. Tinerimea înțelege din ce în ce mai mult că o fotografie bună este una prelucrată. Totuși, ce crezi că diferențiază un amator de un profesionist?
M.P.:
Eu cred că începi de acolo. Nu mi se pare ceva rău dăcă îți cumperi un aparat și începi să faci poze. Important este să te ții și să nu renunți niciodată, pentru că toată lumea a avut impulsul la un moment dat să spună că „nu mai vreau să muncesc, nu mă bagă nimeni în seamă“. Niciodată n-o să ajungi sus dacă nu muncești și dacă nu-ți acorzi timp necesar să evoluezi. Până la urmă și eu acum sunt tot în evoluție și îmi dau seama că am multe de învățat. Dacă nu faci chestia asta și nu-ți vezi limitele o să stagnezi și nu mai evoluezi. Am zis-o! (n.r. – râde)

R.: După părerea ta, ce ar trebui să știe neapărat un fotograf care are pretenția de a fi profi?
M.P.:
Cred că, în primul rând, eu consider un fotograf profi nu pe cel care are cea mai bună aparatură din lume, ci pe cel care are simțul artistic și o face din plăcere. Cumva am întâlnit oameni, copii, cum ziceați și voi, cu un aparat de cinci milioane, care fac poze mai bune și mai artistice decât un fotograf care are cea mai bună aparatură. Normal, experiența te ajută și trebuie să înveți tehnică, e logic, dar la un moment dat trebuie să te desprinzi de toată tehnica asta, pentru că nu te face decât să intri într-o fază în care nu mai poți face nimic altceva, fiindcă ești mult prea prins de tehnică, înțelegi? Trebuie să renunți la chestia asta și să începi să creezi, mă rog, după ce ai cunoștințele de bază, pentru că nu poți să iei aparatul în mână și să nu știi ce-i ăla timp de expunere sau diafragma, sau chestii d-astea. Dacă își doresc chestia asta, și o fac din plăcere și au și simț artistic, eu zic să continue. Până la urmă poți să faci o poza frumoasă cu orice, pentru mine aparatura înseamnă zero. Bine, în momentul în care îți vine cineva și-ți zice ca are nevoie de un poster de 50 de metri, da, ai nevoie de aparatură. Toți au impresia la început că dacă nu au aparat bun nu pot face poze. Nu, nu contează. Uite, ia-ți maine un aparat pe film, dai o sută de mii pe el și faci poze super tari.

R.: Cum vezi lumea prin aparatul tău de fotografiat?
M.P.:
Eu am lucrat foarte mult la expresia mea, că d-aia îmi place foarte mult să mă pozez și pe mine, și încerc cumva să bag asta în oamenii pe care îi pozez. Îmi place foarte mult expresivitatea, așa cum am spus. Când fotografiez oamenii vreau să transmit emoție, să nu fie nimic fals. Nu suport pozele false. Vrei să râzi într-o poză? N-am nimic împotrivă, dar râzi ca și cum ai auzit cel mai mișto banc din lume. Dacă vrei să te încrunți, încruntă-te ca și cum ai găsit-o pe gagică-ta în pat cu altcineva. Expresia contează foarte mult și tinzi cumva s-o dai spre actorie. Fashion-ul și modelele. Toți au impresia că e ușor să fii model. Nu, e foarte greu să fii model. Nu trebuie doar să fii frumos, degeaba ești cel mai frumos om din lume dacă nu ești expresiv. Trebuie să exprimi. Cumva, modelul este un actor, care nu poate juca pe o scenă, dar poate juca într-o poza. Și dacă tu nu poți să joci în poza aia cum trebuie nu ești un model. Poate să-mi intre pe ușă cel mai frumos om, dar dacă-mi stă ca un bibelou, degeaba. Și sunt oameni care sunt mai urâți în realitate, dar când se pun în fața camerei… Uite, Maria Bălan, spre exemplu. Mă, și când îi vezi cum pozează, și acum mi se ridică părul pe mâini. Bine, asta, cumva, se și învață, dar o ai și în sânge. Nu cred că neapărat dacă ești frumos poți fi și model, iar asta ar trebui să știe toate fetele care vor să fie modele. Trebuie să ai stil, să fii foarte naturală, dar în același timp să fii cameleon, adică, dacă eu te vreau azi pe tine hard rock cu nu știu ce machiaj, tu hard rock trebuie să fii. Trebuie să te metamorfozezi. Modelul trebuie să fie o marionetă, trebuie să se expună în ceea ce simte fotograful.

Marta Popescu in actiune!

R.: În afara fotografiei, ce alte domenii te mai pasionează?
M.P.:
Îmi place fashion-ul foarte mult și design-ul. M-am gândit să m-apuc să fac haine, pentru că am multe idei și cred că, la un moment dat când o să am mai mult timp liber, o să-mi iau o mașină de cusut și o să mă apuc. Oricum, încep să-mi fac singură haine. Inventez eu chestii! Dar vreau să m-apuc să fac chestia asta profi și să mă apuc și de haine. Și asta nu pentru că e o fiță acum și este la modă, dar știu să desenez. Cumva, trebuie să a bazele astea formate, pentru că dacă nu ești un artist nu poți să faci nimic. Dacă ești un artist poț să te bagi în toate domeniile. Mâine poate mă pot apuca și de make-up, pentru că, na, am simțul artistic, numai că trebuie să învăț la început tehnica, iar apoi mă desprind de ea, pentru că așa vrea artistul! (n.r. – râde) D-aia își permit unii să facă expoziție cu un punct. Mulți l-au criticat, de exemplu, pe Picasso, că ce face el poate face oricine. Dar mulți nu știu că picturile lui Picasso la început erau de un realism incredibil. Înainte să se apuce el s-o facă pe Domnișoara Pogany pătrată și cu ochii în formă de triunghi, făcea peisaje foarte realiste și așa s-a apucat și el. Avea o bază. El n-a făcut asta pentru că nu a știut să facă altceva. Nu, a făcut asta pentru că așa a simțit. Cum ziceam, trebuie să ai baza, ca apoi să renunți la ea și să devii ceea ce simți.

R.: Ai avut modele în fotografie?
M.P.:
Sincer, nu cred că am fost vreodată obsedată după stilul cuiva. Am încercat să nu copiez pe nimeni. Am studiat fotografia, cunosc mulți fotografi, pentru că asta am făcut și la facultate, doar că important este să iei de la toți și să creezi tu ceva, nu trebuie să copiezi pe cineva anume. Furi de la toți și creezi ceva original, asta este cheia succesului. Nu poți imita pe cineva și să ai pretenția de a deveni unic. Eu nu m-aș simți bine dacă aș face asta.

R.: Că tot ai zis de sora ta autistă, Silvia, știu că ai făcut și un clip cu ea pe Facebook. De ce ai ales să faci asta?
M.P.:
Ideea este că eu cu sora mea nu prea pot să am o relație, pentru că nu prea am o relație cu toată familia, cel puțin din partea tatălui meu, nu prea țin legătura. Mie îmi pare foarte rău de ea și mereu am vrut s-o ajut și s-o aduc în București, dar bunicii mei zic că-i fac vrăji. (n.r. – râde) Ea are probleme mari și cu dantura și de sănătate, și ei nu se ocupă. Nu că ar fi oameni răi, dar nu-și dau seama. Acum o să fac o comparație urâtă, dar ea e ca un animal, nu spune dacă o doare ceva și trebuie să fii acolo cu ea și să ai grijă. Mie mi-e foarte drag de ea, dar nu am ce să fac, pentru că sunt oamenii ăștia care intervin.

R.: Dacă ar fi să-ți alegi altă meserie, ce ți-ai alege?
M.P.:
Designer vestimentar. Cum am spus, sunt pasionată de fashion. Aș merge tot pe latura asta, n-aș alege altceva. Orice aș face în viața asta, și de acum în colo, o să fie doar artă, absolut nimic altceva. N-o să renunț niciodată la fotografie, dar poate cândva o să ma apuc uite, ca acum, de regie sau design vestimentar, dar nu o să renunț la latura asta artistică. Nu cred c-o să mă apuc maine să fac facultatea de mate-info și să mă fac programator. (n.r. – râde)

R.: Planuri de viitor?
M.P.:
Să evoluez. Cum ți-am zis, nu vreau să stagnez și, momentan, în România simt că stagnez. Nu că n-ai putea, oriunde poți evolua, numai că trebuie să ai și un impuls. Cumva, stând aici încep să mă plafonez. Am nevoie de un impuls și vreau să plec la anul în America, măcar pentru câteva luni, dacă nu de tot. Vreau să cunosc alți oameni, să lucrez cu alți oameni, pur și simplu, să evoluez. Chiar dacă știu că n-am bugetul necesar să plec acolo și să studiez, nu contează. Chiar dacă știu c-o iau de la zero, vreau să fac chestia asta. Și când am venit din Târgu-Jiu în București tot de la zero am luat-o și conștientizez că, dacă plec, o s-o iau de la zero și acolo. Trebuie să faci un compromis dacă vrei să faci ceva, iar dacă vrei să evoluezi și știi că ai puterea de a face asta, eu zic că nu trebuie să stai locului.

R.: Dă-ne un mesaj mișto.
M.P.:
Niciodată nu trebuie să credem că suntem cei mai tari. Uite, problema oamenilor e că se compară cu cei care sunt mai jos decât ei. Trebuie să te compari cu elitele din domeniul tău. Dacă te compari cu elitele, tu ai impulsul de a evolua. Dacă te compari cu cei care sunt sub tine, stagnezi. Ca să evoluezi trebuie să te gândești mereu că e cineva mai bun ca tine. Ca să ajungi la un Nirvana a ceea ce crezi trebuie să muncești foarte mult. Niciodată nu trebuie să te gândești că ești cel mai bun, ci că ai de învățat de la oricine și de la orice.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.