Un interviu Interpretabil

De baieţii de la Interpretabil nu am dat nici pe net, nici la radio. Am dat de ei prin noi, culmea. 🙂 I-am ascultat, ne-au plăcut şi ni s-au părut simpatici. Aşa că am decis să stăm puţin de vorbă cu ei, să îi cunoaştem mai bine şi să vedem de unde au plecat şi unde vor să ajungă. Ce am aflat, citiţi în rândurile ce urmează. Şi ca să nu fim bădărani, să facem şi prezentările. Cititorule, ei sunt Alex Filoti (KliBru) şi Saraf Costi (AmO) şi împreună sunt Interpretabil.

R: Voi aţi început prin 2001, atunci aţi scos prima melodie.
KliBru: Da! Eh, a fost mai mult caterincă. În 2001 aveam 13 ani. Îţi dai seama, la 13 ani, ce poţi să scoţi? A fost o distracţie. Atunci a fost primul contact şi am zis „hai să ne distrăm şi noi“. Lăsam negativul pe boxe de calculator – lăsam să cânte, puneam microfonul aproape şi înregistram pe un voice recorder de pe Windows.
AmO: Eu am început mai târziu şi mai bine un pic. Deja eram cu soft-urile de muzică. Dar la fel, a fost un eşec total. Nu erau bucăţi care să merite difuzate vreodată. Alea sunt în arhiva mea, nu le va auzi nimeni niciodată, sunt bine îngropate.

R: Mai ştii cum suna prima melodie?
K: Da, dar sper că nu vrei să o cânt. Ştiu doar că era un negativ de la Paraziţii şi erau nişte versuri d-astea puerile: „E prima noastră melodie, şi vrem să se ştie…“. Oricum era ceva aşa, groaznic.
A: Ideea generală e că toata lumea se crede altfel, nu îi place ce e pe piaţă şi hai să facem o piesă să „rupă“, iar de multe ori e eşec total.

R: De acord, tocmai de-asta trebuie să ai şi o notă de obiectivism în ceea ce faci.
A: Sincer, am avut un mare noroc că nu era YouTube-ul atât de dezvoltat, şi nici Facebook sau MySpace pentru ca să facem publice piesele de atunci şi să ne facem de râs. Acum e altceva.

R: Apropo de promovare prin YouTube… Dacă o să ai de ales între să-ţi cumpere lumea albumele sau să te asculte pe YouTube, ce ai alege?
A: YouTube-ul e cea mai bună metodă de promovare, în momentul ăsta. Plus că la nivelul nostru, orice ar spune lumea, nu e mare investiţie să faci un album. Stai două ore într-un studio, dai 100 de lei într-un studio decent, ai o piesă. Într-un an de zile scoţi un album, aia e. Cine vrea să îl aibă în colecţie, poate să îl cumpere, nu e un efort foarte mare. Contează să nu le faci degeaba.
K: Noi nu am trecut prin perioada aia, să ne cumpere lumea albumele. Dar ar fi ideal ca lumea să cumpere fizic albumul.
A: Din punctul meu de vedere, visul meu e să apară piesele în iTunes – asta cu suportul fizic. Şi sincer, nici eu nu mai am aşa multe CD-uri. Nici nu aş mai cumpara, că nu mai am ce. Şi ce cumpăr, cumpăr la concerte.

R: Voi acum lucraţi la un album nou, nu?
K: NU! Noi doar lucrăm. O să fie şi un album, la un moment dat. Dar acum de-abia ne-am reapucat de treabă.
A: Vreau şi eu să zic chestia asta de când eram mic, e singura frază pe care am pregătit-o de acasă. NU vreau să găsim nume de album. Înainte de Interpretabil, am fost cu Subterra. Şi atunci făceam nume de album. Şi trebuia să ne limităm. Dacă dădeam un nume mai greu, trebuia să fie şi sound-ul de aşa natură şi piesele la fel. Şi eu am nu am obiceiul să mă limitez la numele albumului sau piesei şi m-aş simţi limitat. Aşa noi facem piese şi după găsim un nume să se potrivească, ne uităm şi noi în dicţionar. (n.r. râde)

R: „Panică în Oraş“ a venit perfect, cu protestele…
K: Băi, am pierdut startul. Dacă scoteam pe 15 piesa… Vlad Ursulean, el a filmat vreo oră jumate – două, a făcut filmările publice pe 19-20. Noi doar l-am contactat, i-am zis despre ce e vorba, i-am arătat piesa, a zis da, OK. A fost prea târziu, dacă o scoteam pe 16, era perfect. Piesa a prins, sunt douăzeci şi ceva de mii de view-uri în două săptămâni – e bine, mult mai bine decât ce ne aşteptam. Dar, din punctul meu de vedere, dacă era puţin mai devreme, era mult mai bine. Tot timpul e loc de mai bine.

R.: Acum, se pare ca totul se reduce la like-uri, share-uri şi view-uri, nu la cât vindeţi…
K.: Ne era dor de chestia asta, trebuie să înţelegi. Nu suntem panicaţi după chestiile astea, să fie multe like-uri, view-uri. Dar ne era foarte dor.
A. şi K.: Nici eu, nici el, nici împreună, nici separat, nici într-o altă formulă, nu am mai scos nimic-nimic. Dar în perioada aia trăgeam mult şi ne vedeam. Stăteam separat, eu aveam sculele acasă, el venea la mine, îmi plăcea ce face el, îi plăcea ce fac eu, dar nu ne-am gândit până în ultima vreme să facem ceva împreună. Şi ne era dor să avem un vibe acolo, mic de tot.

R.: Care e treaba cu grupul „Panică în oraş“?
K.: Toată ideea e de acum doi ani de zile, de când am vrut eu să fac un portal cu evenimente. După aia m-am gândit să fac o piesă ca să promovez portalul (n.r. AmO : „ăla inexistent“), după a zis AmO „ce tare sună, hai să facem asta, să facem asta“ şi aşa a apărut piesa.
A.: Şi dup-aia, noi fiind prieteni de mult timp şi fiecare eram combinaţi cu diverse trupe, ăia au scos album solo, eu nu am simţit nevoia să trag un album solo, deşi l-am început de multe ori, deci albumul meu solo e cu KliBru cum ar fi, iar ceilalţi colegi au făcut proiecte solo. Şi am zis că facem momentan „Panică în Oraş“ cont de YouTube.

R.: Cum eraţi voi în liceu?
A.: Pe mine mă ştia toată lumea din vedere. Nu mă cunoştea nimeni, că aşa eram eu – mai serios şi îmi cern foarte bine cunoştiinţele. Adică mă ştia toată lumea aşa „Salut, salut!“. Din punct de vedere muzical, nici mama nu ştie că eu cânt. Adică ştie, dar nu știe ce. (n.r. râde) Şi am avut sculele în casă, adică veneau colegi la mine să înregistreze când nu era ea acasă.
K.: La mine, am avut noroc că a coincis cu treaba asta cu trupa. Trei ani de liceu eu am fost cu muzica, deci pentru mine a fost foarte tare perioada asta de liceu. Şi cu concertele… au fost două sau trei luni când aveam două concerte pe săptămână. Şi când ascult ce făceam eu atunci, e cu atât mai mare şocul. Că lumea venea la concerte plătite… Deja începeam să scot bani, începusem să îmi fac vise…

R.: Care a fost cea mai mare realizare a voastră, cu trupa?
K.: Tot în liceu se întâmpla… Dovada că muzica lua destul de mult faţa liceului în perioada aia. Şi a fost lansarea, lansare care a avut loc în fostul club „Acolo“, actualul Maya, de pe Moşilor. A fost intrarea 1.000 de lei, 10 bani acum. Pentru noi, la nivelul ăla… a fost ceva de moment: „Hai că am gasit clubul, vino să îl vezi. Mamă, ce tare e, hai să facem o scenă!“ Am făcut scena, încăpeau vreo 200 de persoane şi a fost clubul plin. Prieteni şi câţiva de afară. Au venit şi clipul filmat cu Alex Ceauşu şi concertele…
A.: La mine a fost la fel… a fost lansarea, am vorbit cu el (KliBru), acelaşi club. Dar am făcut o lansare de doi lei, doi lei intrarea şi nu aveam mărunt suficient. Acolo am vândut şi nişte discuri. Noi i-am copiat pe ei, cum ar fi. (n.r. râde)

R.: Şi acum, cu ce vă ocupaţi, în afară de trupă?
K.: Să înceapă AmO, că la el e mai amuzant. Eu am o mică agenţie de creaţie, o chestie în familie. Web-design, grafică, creaţie, site-uri, ce vrei tu. La AmO e mai complicat.
A.: (n.r. serios) Eu lucrez în serviciile funerare, la Municipal, tot în familie. (n.r. râde) Şi fac ce se face la o firmă de servicii funerare.
K.: Deci unu’ e la morgă, unu’ e la calculatoare. Adică, na! chestii normale. Toţi rapperii fac asta. Ce, ţi-a răspuns cineva altceva la întrebarea asta? Toată lumea morgă şi site-uri. (n.r. râde)

R.: Cum vi se pare generaţia asta de acum, cu dnb, beţii multe şi toate cele?
K.: A intervenit chestia asta cu muzica mai spre dubstep, mai spre dnb. Dar nu mai poţi să ai pretenţia de la liceenii de azi să asculte muzica pe care o ascultam eu în liceu. Acum e altceva, e ceva comun să ieşi în oraş şi să îţi spargi capul acolo şi să te duci acasă. Mă mai duceam la evenimente de dnb şi frate, media de vârstă e de 16 ani. Bine, din cauza faptului că au prea mulţi bani… Eu în liceu nu aveam bani, dacă te uiţi pe toate pozele mele din vremea aia, eu eram îmbrăcat de la SH, de la frati-miu. Când mă mai duceam la un concert, dacă nu aveam un protocol, eram „ băi frate, stai! eu ce beau?“ Acum e altceva. Puştiu’ ăla de clasa a noua se duce şi bea mai mult ca mine în club, îşi sparge capul mai rău ca mine în club, şi tot aşa…

R.: Un mesaj pentru cititori şi pentru liceeni în general?
K: Să fie cuminţi, să se ducă la şcoală (că altfel nu au cum să citească revista). Să bată profesorii. (n.r. râde) Hai frate, că şi voi sunteţi maxim chinuiţi acum…

Şi, pentru mai multe detalii despre trupă, despre ei, şi despre ce urmează să scoată, nu ezitaţi să îi vizitaţi pe https://www.interpretabil.ro/ şi https://www.panicainoras.ro/ sau pe Facebook la https://www.facebook.com/panicainoras sau https://www.facebook.com/TrupaInterpretabil.