Go on!

de Bianca Dobrescu – colaborator
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Rateurile din trecut ne formează. Este timpul pentru schimbări!
„My mamma always said: life is like a box of chocolates, you’ll never know what’s inside.“ (Forrest Gump).
Şi dacă găsesc bomboane de ciocolată neagră? Eu sunt o devoratoare de cicolată albă… O întorc pe toate părţile şi renunţ la ea, nu pot. Simt că trădez ciocolata albă. Aşa şi cu cei din trecut, ei nu ne permit să evoluăm. În cazul în care încercăm, prăbuşirea devine inevitabilă, ei sunt acolo şi ne trag de mânecă, să nu cumva să evadăm din realitatea lor.
Astfel apar certuri din ce în ce mai profunde, reproşuri şi tot tacâmul. Tot frumosul se ascunde în tonul vocii. Bine măcar că nu avem o vârstă înaintată: un studiu a descoperit că la o anumită vârstă femeile tind să ţipe, căci nu îşi mai aud propria voce, iar bărbatul nu mai aude decât tonalitatea joasă; ei nu se înţeleg. Aia cred eu că-i vârsta potrivită pentru a scrie cărţi.
Revenind la fiinţa umană, care, din punctul meu de vedere, este cea mai egoistă fiinţă de pe pământ (desigur că voi şi argumenta). Suntem aduşi pe lume, ni se spune: Învăţă! Trebuie să ai un viitor, trebuie să ai o familie, trebuie să fii iubit(ă) şi să ai mulţi copii! Noi, oamenii, ne gândim doar la propria persoană. Pe lângă faptul că tindem spre un materialism ieftin, prin bani suntem manipulaţi. Tot ce facem e ca să avem bani! Rostul vieţii s-a uitat… Poate că într-o zi am să fug în Tibet.
Totuşi, nu aici voiam să ajung, ci la criza adolescentină, atunci când dramatizăm o despărţire. La un moment dat, ni se dă un bobârnac şi omul de alături în cauză ni se pare un străin. Începem să îi vedem doar defectele, să îl acuzăm pentru decăderea noastră. E aşa de frumos când ai pe cine da vina, nu? Nu!
Eu sper să nu fi făcut niciodată asta, dar, trezită la realitate brusc, cu universul meu ciobit de alţii, m-am simţit o pupincuristă. Mă rog, nici chiar aşa; doar că simpla mea prezenţă, după trei săptămâni de stat departe unul de celălalt, trebuia însoţită neapărat şi de o activitate sau de o ieşire în grup.
Ei bine, atunci am realizat că nu aveam în comun decât programarea. Ne-am cufunda în algoritmi o viaţă întreagă, iar eu nu sunt deloc aşa. Lui îi plăcea marea agitată, mie – momentul ăla de calmitate. El – uita să simtă vântul, iar muzica nu o asocia cu nimic. Atât de diferit!
Şi chiar dacă pare dificil experimentul „descotoroseşte-te de el“ şi, odată pus în practică, devine lacrimogen, gândeşte-te la avantaje – la tot ce ţi-ai propus!
Legat de cei ce adoră persoanele problematice (ceva de genul eram eu): îl (o) schimbi. OK. Odată perfect, se duce la alta (altul) şi atunci te întrebi de ce ai mai investit în el (ea)?
La final, reflectă asupra a ceea ce a spus House: „Ce ar mai fi viaţa fără decizii tembele?“