Go on!


Go on!

de Bianca Dobrescu – colaborator
foto: Ovidiu Udrescu – fotoreporter

Rateurile din trecut ne formează. Este timpul pentru schimbări!
„My mamma always said: life is like a box of chocolates, you’ll never know what’s inside.“ (Forrest Gump).
Şi dacă găsesc bomboane de ciocolată neagră? Eu sunt o devoratoare de cicolată albă… O întorc pe toate părţile şi renunţ la ea, nu pot. Simt că trădez ciocolata albă. Aşa şi cu cei din trecut, ei nu ne permit să evoluăm. În cazul în care încercăm, prăbuşirea devine inevitabilă, ei sunt acolo şi ne trag de mânecă, să nu cumva să evadăm din realitatea lor.
Astfel apar certuri din ce în ce mai profunde, reproşuri şi tot tacâmul. Tot frumosul se ascunde în tonul vocii. Bine măcar că nu avem o vârstă înaintată: un studiu a descoperit că la o anumită vârstă femeile tind să ţipe, căci nu îşi mai aud propria voce, iar bărbatul nu mai aude decât tonalitatea joasă; ei nu se înţeleg. Aia cred eu că-i vârsta potrivită pentru a scrie cărţi.
Revenind la fiinţa umană, care, din punctul meu de vedere, este cea mai egoistă fiinţă de pe pământ (desigur că voi şi argumenta). Suntem aduşi pe lume, ni se spune: Învăţă! Trebuie să ai un viitor, trebuie să ai o familie, trebuie să fii iubit(ă) şi să ai mulţi copii! Noi, oamenii, ne gândim doar la propria persoană. Pe lângă faptul că tindem spre un materialism ieftin, prin bani suntem manipulaţi. Tot ce facem e ca să avem bani! Rostul vieţii s-a uitat… Poate că într-o zi am să fug în Tibet.
Totuşi, nu aici voiam să ajung, ci la criza adolescentină, atunci când dramatizăm o despărţire. La un moment dat, ni se dă un bobârnac şi omul de alături în cauză ni se pare un străin. Începem să îi vedem doar defectele, să îl acuzăm pentru decăderea noastră. E aşa de frumos când ai pe cine da vina, nu? Nu!
Eu sper să nu fi făcut niciodată asta, dar, trezită la realitate brusc, cu universul meu ciobit de alţii, m-am simţit o pupincuristă. Mă rog, nici chiar aşa; doar că simpla mea prezenţă, după trei săptămâni de stat departe unul de celălalt, trebuia însoţită neapărat şi de o activitate sau de o ieşire în grup.
Ei bine, atunci am realizat că nu aveam în comun decât programarea. Ne-am cufunda în algoritmi o viaţă întreagă, iar eu nu sunt deloc aşa. Lui îi plăcea marea agitată, mie – momentul ăla de calmitate. El – uita să simtă vântul, iar muzica nu o asocia cu nimic. Atât de diferit!
Şi chiar dacă pare dificil experimentul „descotoroseşte-te de el“ şi, odată pus în practică, devine lacrimogen, gândeşte-te la avantaje – la tot ce ţi-ai propus!
Legat de cei ce adoră persoanele problematice (ceva de genul eram eu): îl (o) schimbi. OK. Odată perfect, se duce la alta (altul) şi atunci te întrebi de ce ai mai investit în el (ea)?
La final, reflectă asupra a ceea ce a spus House: „Ce ar mai fi viaţa fără decizii tembele?“

Recommended Articles

11 Comments

  1. Eh…….nu prea am o stare de comentat…….dar vorba lui House. Am citit articolul in graba dar sunt de acord cu dramatizarea unei despartiri. Nu numai ca dramatizam despartirile dar majoritatea au tendinta sa dramatizeze orice. De ce? nu stiu…. poate din plictiseala? Lipsa de vise sau lipsa de personalitate. Singura solutie e sa cascam ochii mai larg si sa vedem ca sunt si alte lucruri de facut, mai ales vara, decat sa monotonizam totul. (Eu inca incerc sa fac lucruri de care nu am chef cum ar fi iesitul pe afara cand ploua sau sa ma trezesc la 7 sa alerg…..cu toate ca nu am chef, pe mine ma ajuta chestiile de genul.)

    1. Cum să dramatizezi din lipsă de vise Sio?
      Dramatizezi pentru că ai prea multe!
      Pentru că ştiai că va fi totul diferit decât acum şi brusc s-a dus naibii totul. Dar visele, speranţele încă sunt şi ele ne fac să dramatizăm, să sperăm la o posibilă împăcare, care chiar dacă ar apărea s-ar transforma într-un eşec total.

      1. Daca nu ai vise cazi in monotonie si faci mereu aceleasi lucruri, dramatizezi din orice. Daca nu poti sa lasi totul si sa o iei de la capat, sau sa renunti la unul din vise dramatizezi si jelesti un vis toata viata. Cel putin pentru mine functioneaza filozofia…

        1. biancadobrescu

          Prea multă dramă!

  2. Comparatia dintre alegerile facute in viata si ciocolata, alba sau neagra, mi se pare extraordinara. In momentul acceptarii compromisului, actul in sine devine sursa a primelor neintelegeri. Faptul ca unul dintre parteneri este obligat sa renunte la ceva din esenta lui va fi prima sursa de neintelegeri si reprosuri in viitor, dar si acel trecut care te trage de maneca, asa cum scrie autoarea. Compromisurile realizate de parteneri sunt de asemenea si moduri de manipulare reciproca. O relatia normala, corecta este aceea in care nimeni nu trebuie sa se schimbe sau nimeni nu trebuie schimbat; in care placi persoana de langa tine pentru calitati, dar o iubesti tocmai datorita/din cauza defectelor pe care le are, pt ca acelea sunt cele care o diferentiaza sau o fac unica. Nu va agatati de cineva care nu va accepta pt ceea ce sunteti sau nu ramaneti langa cineva hotarati ca il/o veti schimba. Si, intotdeauna, trebuie sa gasiti puterea de a spune “nu” si de a merge mai departe.

  3. Părerea mea: dacă cineva spune ''Te iubesc!'' ar face bine să fie pe bune treaba asta. Astăzi se zice prea uşor ''Te iubesc!'', ca mai apoi să se zică la fel de uşor ''Nu te mai iubesc!''. Din moment ce iubeşti pe cineva, nu poţi să-l ''dez''-iubeşti. Cel mult iubirea ta pentru acea persoană suferă schimbări, transformări, dar nu încetează să existe sub o formă sau alta. Niciodată. Cei care îşi ''retrag'' declaraţia, iubirea, sînt doar nişte superficiali, copii, care au spus-o doar ca o reacţie chimică la vederea unui chip sau trup frumos…

    1. biancadobrescu

      Cum spunea Cărtărescu .. spunem ”Te iubesc” când o facem mai puţin.
      Îţi dau dreptate, dar asta-i lumea.

  4. "Lui îi plăcea marea agitată, mie – momentul ăla de calmitate" – Frumuseţea stă în diferenţe, în opuse. Intr-adevar, trebuie sa existe si puncte comune, dar diferentele dintre oameni fac ca lumea asta anosta mai putin plictisitoare, nu crezi?

    1. biancadobrescu

      Într-adevăr, dar calmitatea şi haosul contează enorm:)

  5. Exact. Intradevar, trebuie sa existe si puncte comune, dar intotdeauna extremele se atrag. Unde ar mai fi fun-ul daca toti ar fi la fel , fara diferente? Acele diferente care, defapt, ne tin unul langa celalalt.

    1. biancadobrescu

      Ele ne ţin?
      La vârsta asta cred că nivelul de gândire şi motivaţia ne fac să adorăm o persoană, să ne simţim nişte învăţăcei într-un anumit domeniu în preajma lor şi vice versa 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *