Esenta si aparenta. Contrast

În esenţă îmi plac roşiile. Nu din vreo cauză anume, vreun hobby sau ceva, pur şi simplu mi se par cele mai dulci legume. Nu ştiu dacă e bine sau rău, neimportant ori îngrozitor de plictisitor, îmi place culoarea, e roşu şi e dulce. Nimic mai mult.

Aparent îmi place ploaia. Ploaia de toamnă. E apă. Fiinţa umană este alcătuită 72% din apă. Imaginaţi-vă cum e să iubeşti ceva ce este alcătuit 72% din apă. Dacă îmbin pasiunea mea pentru ploaie cu pasiunea pentru roşii şi eventual nişte litere de făină, iese de o supă. Cine ar fi crezut că supa de roşii poate fi romantică?

Cum nu sunt o fană frenetică a ploii, nu sunt nici o fană a supelor, pentru că supele nu sunt palpabile, sunt apă, incapabile să posede o formă proprie, se mulează pe forma castronului în care sunt puse. Prin definiţie nu poţi să te încrezi în ceva ce nu este palpabil, fie ea şi o supă. Cu toate astea îmi place să cred că atunci când viaţa îţi oferă supă, trebuie s-o mănânci. Ştiu că mai era şi faza cu lămâile şi limonada, dar eu zic că atunci când viaţa îţi oferă lămâi, bea o vodka, iar când viaţa îţi oferă roşii, fă o supă.

Bine, asta a sunat ciudat. În esenţă supa este şansa aia clişeizată în toate filmele, melodiile, cărţile, telenovelele sau poeziile existente pe acest Pământ. Şansa la fericire, care ar fi esenţa vieţii umane. Ce alt scop să ai în viaţă, în afară de acela de a face tot posibilul ca prin acţiunile tale să atingi într-un procent mai mare sau mai mic, fericirea? Pentru că nu contează decât clipa. Nu există decât certitudinea prezentului. Toate celelalte lucruri sunt, nici mai mult, nici mai puţin, decât aparențe.

Fericirea nu e dată de o ploaie; e la fel de puţin definibilă ca şi apa. L-aş felicita sincer pe acela care ar putea să îmi dea o definiţie a fericirii fără să se uite în DEX, pentru că în DEX nu scrie decât că fericirea este o „stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină“. Cum îţi dai seama că ai ajuns să fii suficient de fericit, cât să fie sentimentul intens şi deplin? În esenţă până la urmă, fericirea este un fel de struţo-cămilă; reprezintă absurdul a tot ceea ce era cunoscut până la apariţia ei.

Aparent fericirea este inexistentă, nu are formă şi se mulează pe caracterul fiecăruia, dar dacă nu e vizibilă nu înseamnă că nu există şi dacă există nu înseamnă că există doar ca fiind un mit.

Esenţa este că aparenţa este înşelătoare.

Esenţial este să nu te gândeşti la asta, n-ai cum să fii fericit dacă te gândeşti că fiecare încercare a ta de a ajunge la fericire este înşelătoare. Fericirea nu se defineşte în aşteptări, nici măcar în speranţe, ea se defineşte în zâmbete, în gesturi, se defineşte în tine, în noi…