Teen Press 
foto: Nicoleta Istudor – colaborator foto
Cu toţii am văzut arhicunoscutele filme cu Jackie Chan, Bruce Lee sau Jean Claude Van Damme, filme în care aceştia readuc în ochii lumii misterioasa şi incitanta lume a artelor marţiale, dar totuşi câţi dintre noi chiar ştiu ce a reprezentant şi continuă să reprezinte această artă?
Ca scurtă definiţie, artele marţiale reprezintă o formă de luptă tradiţională, produse de diverse culturi istorice, care includ două componente majore: tehnica (procedee fizice specifice, numeroase, aplicate pentru scoaterea adversarului din luptă) şi spiritul (filozofia, ceremonialul, morala şi valori ce stau la baza studiului tehnicilor fizice). Artele marţiale cuprind toate stilurile de bătaie cunoscute de noi sau nu (ju-jitsu, kempo, tae kwan do, kung fu, kick boxing etc.), ba chiar şi unele stiluri de apărare ce au devenit mai mult ritualuri dansante (capoeira, de exemplu).
Multe teorii încearcă să aducă argumente viabile cu privire la originea fenomenului marţial. Unele consideră că Orientul Mijlociu ar fi sursa majoră, ulterior dezvoltarea fiind localizată în India, iar mai târziu în China. Rarele informaţii apărute provin cel mai des din documente, obiecte din acea perioadă sau din tradiţii literare. Cu toate acestea, este foarte greu să plasăm precis debutul tehnicilor marţiale.
Anumite informaţii indică momentul apariţiei primelor forme de luptă acum aproximativ 5.000 de ani în China, iar argumentul ar fi imitarea mişcărilor din confruntările dintre animale (kung-fu).
Există totuşi în rândul istoricilor o puternică concepţie potrivit căreia, în jurul anului 1.500 î.Hr., în India, pe fondul invaziei ariene, (popoare migratoare denumite astăzi indoeuropene, mai precis spus, o ramură a acestora – cea indo-iraniană) şi subjugarea populaţiei autohtone (dravidienii), s-a constituit o ierarhie militară foarte puternică, ce ar fi sintetizat un stil de luptă atât cu armele epocii respective, cât şi cu mâna goală, stil numit Vayramusthi.
O altă teorie este că originea artelor marţiale se găseşte în arta indiană a masajului, care cunoştea încă din antichitate peste o sută de locuri sensibile la durere ale corpului omenesc şi a căror rănire prezenta, în majoritatea cazurilor, primejdia morţii, doar prin folosirea unei forţe medii. Dar cunoaşterea lor necesita anumite cunoştinţe, propagate doar în cercuri restrânse, sub diverse intitulări şi de adepţi bine selectaţi.
Pornind de la legenda renumitului călugăr budist hindus Bodhidharma (în japoneză – Daruma Taishi) care spune că în îndepărtata Asie exista deja din vremurile antice arta masajului, pe care se pare că acesta o stăpânea foarte bine, avem un alt posibil punct de plecare al artelor marţiale. Părăsind India, legendarul călugăr s-a deplasat spre China, pentru a-l iniţia în tainele budiste pe împăratul Chinei. După o lungă şi primejdioasă călătorie, de-a lungul unei rute impracticabile şi astăzi, el se stabileşte la o mânăstire shaolin din provincia chineză Honan.
După venirea sa, în comunitate se instaurează o severă disciplină. Bodhidharma supune pe fiecare călugăr la un efort greu, pur fizic, dar evitând epuizarea fraţilor. Astfel apare învăţătura Chan, care se va muta în Japonia sub denumirea de Zen. Nu se ştie dacă Daruma era un luptător, dar mai probabil este faptul că un sistem de luptă a fost creat ulterior chiar de către chinezi, însă pe fundamentul ideologic al maestrului, purtând numele de „cele 18 mâini ale lui Lo Han“. Mai târziu, sistemul a fost redenumit „cele 72 de mâini ale lui Lo Han“. În timp, călugării shaolin au obţinut faima de a fi cei mai deosebiţi şi teribili luptători ai Chinei. Arta practicată de ei purta denumirea de „shaolun su“, care, combinată cu stilul „cele 72 mâini ale lui Lo Han“, a dus la naşterea Wu-shu (kung-fu).
Legenda chineză spune că era în epoca dinastiei Han (China anilor 220 î.Hr. până în 206 î.Hr.) când un băiat slăbuţ, numit Li Te Feng, suferea deseori de pe urma agresivităţii altora superiori fizic lui. În urma unei astfel de suferinţe, acesta se afla retras pe malul fluviului Yang-Tse. Li Te Feng privea asupra apelor galbene ale fluviului, nutrind în sufletul lui dorinţa de a deveni puternic, ca acest măreţ fluviu al Chinei, ce purta cu uşurinţă pe umerii săi puternici poveri grele: bărci, corăbii şi chiar arbori uriaşi. Brusc, s-a dezlănţuit o furtună, care, apropiindu-se, mătura totul în calea ei, biciuind chiar şi uriaşele mase de apă ale fluviului. Doar un mic arbust care părea că nu bagă în seamă furtuna şi-a aplecat coroana mlădios la pământ până ce a trecut vântul şi astfel salcia, căci despre ea este vorba, a fost cruţată de furtuna distrugătoare.
Legenda spune că Li Te Feng, înţelegând această înţeleaptă învăţătură a naturii, şi-a înfrânt agresorii mult mai puternici prin supleţe şi îndemânare (legenda „inimii de salvare“, sistem antic de autoapărare chinezesc).
Pare de provenienţă curat chinezească principiul puternic înrădăcinat în autoapărare, „de a ocoli atacul masiv prin fente şi eschive“. Se pare că în timpul acela exista o veche disciplină de luptă, Shuai Chua, bazată pe acest principiu.
Asociaţiile secrete, o forţă a poporului chinez, au favorizat practicarea artei, a luptei corporale, aceasta fiind exersată de demnitari puternici, laici şi religioşi, care primeau şi iniţiau la rândul lor numai oameni bine selecţionaţi, cu severitate, care erau obligaţi să păstreze în mare taină cunoştinţele dobândite în această artă.
Se crede că oriunde îşi are originea această artă, la baza artelor marţiale stă o idee generală, valabilă pentru toţi: în orice fiinţă omenească există focul luptei şi cel al creaţiei.
După cum se cunoaşte (poate?), adevăratul contact al artelor marţiale cu societatea noastră a avut loc după anii ’90, chiar dacă şi alte diverse forme ale ei au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Să nu uităm că din vremea Olimpiadelor ne rămâne moştenire o artă, pe care în timpurile moderne o numim „pankration“, precum şi celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puţin protectivele lupte libere, care la romani au fost cunoscute sub denumirea de „trântă“.
Nefiind la fel de mediatizate ca alte sporturi, artele marţiale au fost mereu percepute sub un înţeles greşit de către oameni şi de aici reţinerea lor în a le practica. Treptat, s-a considerat că ele trebuie să devină discipline sportive, unele stiluri fiind chiar admise în familia Comitetului Internaţional Olimpic. Dar, odată admise, se pune întrebarea dacă originile şi tradiţiile vor dispărea. Se pare că da. Treptat, încet, dar sigur, odată transformate, artele marţiale îsi pierd sensul existenţei.
Aflate într-un mediu bazat pe principii cărora nu le înţelegem sensul ascuns, adaptându-se continuu la solicitări tot mai intense ale schimbării şi intoxicate de publicitate şi propagandă falsă, artele marţiale devin victimele unei pierderi inconştiente a sensului. Îndepărtându-ne de la tradiţie şi origine este ca şi cum nu am recunoaşte adevăratul sens al lor, întregul efort al creatorilor şi purtătorilor până în zilele noastre.
Privind în interiorul societăţii noastre, observăm faptul că omul încearcă, şi se pare că a reuşit, o integrare totală în aşa numitul fenomen al stresului. Practicarea artelor marţiale este o modalitate de luptă împotriva stresului, este o procedură fizioterapeutică specială, ce are la bază stimularea dorinţei de a învinge.
Chiar dacă pentru un neavizat artele marţiale par a fi numai o modalitate de apărare, bazată pe forţă şi virtuozităţi în execuţie, de fapt ele se ghidează după o filozofie a curăţeniei trupului şi spiritului. Scopul artelor marţiale este de a căuta mijloace, idei, posibilităţi de compensare a lipsurilor din corpul uman (fizic şi psihic), prin existenţa unui program esenţial de mişcare coordonată şi controlată, prin parcurgerea unor etape stabilite, coordonate de un spirit deschis şi perfect adaptat la spaţiul nostru, concentrate şi meditând la lucrul dorit: „o minte sănătoasă într-un corp sănătos“, „atingerea perfecţiunii, atingerea imposibilului“.
