Tocanita lu’ Zamfir – Iunie 2010


Tocanita lu Zamfir

de Andrei Zamfir – redactor

Aş vrea să arunc ceasul pe geam şi să mă lovească în creştet. Asta ar însemna negreşit că s-a schimbat felul în care trece timpul. Până când ajunge ceasul jos eu am timp să mă pregătesc de plecare, deci câteva minute se comprimă în două secunde. Evident, depinzând de cât de repede cade, poate aş avea timp să fac şi un duş, dacă dau cu boltă şi mai câştig doi metri. Ce ciudat, să vorbeşti despre timp în metri.

Aş avea cu siguranţă timp să fac tot ceea ce îmi propun, poate şi ceva în plus. Aş putea să îmi fac toate temele, să mă duc la repetiţii, să studiez, să mănânc de trei ori pe zi, să scriu cât de mult mi-aş dori eu să o fac. Ce frumos ar fi să dorm câte opt ore pe noapte. Colac peste pupăză, mi-aş rezerva cel puţin vreo câteva ore pe zi pentru sport, după m-aş duce în oraş să mă întâlnesc cu oameni de bine, să fac timp şi pentru prieteni. Zău, nu ştiu cum o să fac eu toate astea.

Ar mai fi, desigur, o soluţie. Lucrurile pe care îţi place să le faci să nu se încadreze la restul nimicurilor de zi cu zi, obligaţiile. Adică, să poţi să spui gata, cât e ceasul? Două! Îi sun pe ăştia să ne strângem la un fotbal. Culmea. După ce termini, şi te întorci la treabă, să întrebi din nou cât e ceasul şi să primeşti acelaşi răspuns. E, cum ar fi?

În altă ordine de idei, închidem anul şi tragem linie. Am scris bine, am scris prost, am trimis la timp, ba chiar de cele mai multe ori am întârziat. Iar pentru asta ţin să îmi cer scuze. Nu am făcut-o cu intenţie şi întotdeauna am simţit un mare gol în stomac când expediam un articol cu ştampila de „întârziat pe el“. Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată, nu?

Ce mi-a plăcut totuşi cel mai tare a fost că am păţit din ce în ce mai des să vină oameni la mine şi să mă întrebe dacă eu sunt cel care scrie „Tocăniţa“. Asta este experienţa care întotdeauna îmi dă putere să continui şi garanţia că poate, undeva, cineva ia revista şi deschide prima oară la această pagină. Exemplul cel mai clar a fost la un „Open Doors“, la care un băiat m-a luat la rost pentru că nu am continuat povestea cu Petrică. S-a demonstrat a fi un mare fan al rubricii şi recunosc că pe moment m-a încuiat, nu mă aşteptam la aşa ceva. M-am salvat spontan, argumentând cu faptul că Petrică este acum plecat, nu mai ştiu nimic de el. Sincer, vă spun că el ştia mai multe despre poveste decât mine, care nu mai ţineam minte chiar toate detaliile. El le pusese pe toate cap la cap, ca într-un film în care poliţiştii fac investigaţii. „Din cauza“ lui m-am gândit serios că poate o să continui; mi-a rămas întipărită în minte imaginea sa dezamăgită.

Tocmai de aceea vă spun că nu ştim ce ne aşteaptă pe viitor. Fiţi cuminţi şi zâmbiţi. Salutare!

Recommended Articles

4 Comments

  1. PETRICA !!!!!!!!! :X:X:X:X:X:X:X:X:X:X:X:X:X:X

  2. stati mai ca petrica e plecat pina jos la chiosc, sa-si ia o cafea, nu-i asa maiestre Zamfir? 😀

  3. Nu se stie niciodata

Leave a Reply

Your email address will not be published.