Super Meat Boy

de Emil Drăgănescu – redactor

– Super Gore Boy –

În spatele unui titlu care te duce cu gândul la o glumă proastă, ori mai rău la un salam sau orice alte mezeluri, se ascunde o bijuterie indie. Mă tentează să plasez acest joc la acelaşi nivel cu Super Mario sau Trine – la capitolul platforming.

Genialitatea simplicităţii

Super Meat Boy este un platformer de calitate ce reduce gameplay-ul la elementele sale esenţiale, ca-n 1980, când jocurile arcade erau pe val.

Nu vă aşteptaţi la intrigi complicate sau măcar la un nume serios de personaj. Totul emană, în cel mai arcade stil cu putinţă, un singur lucru: fun. Trebuie salvată mereu prinţesa Bandage Girl din câte un alt castel, evitând capcanele special proiectate să-l „împrăştie“ pe erou în cele patru zări. Chiar dacă există o singură direcţie în care bucăţica de pixeli se îndreaptă (în sus), producătorii vor pune la încercare mereu jucătorul din spatele său, aşa că totul se va transforma într-un retry fest. Totuşi, nu va plictisi niciodată pe nimeni.

Nivelurile necesită, în medie, cam 30 de secunde pentru a putea fi terminate, viteza fiind esenţială. Meat Boy lasă în urma sa o dâră de sânge care ajută jucătorul să se lipească de pereţi pentru scurt timp, atât cât e nevoie pentru a realiza un alt salt vertical. Nu rare vor fi porţiunile unde va trebui să fie calculate săriturile la milimetru, iar controlul este gândit special pentru asta.

Pentru noii jucători va fi uşor să se adapteze. După câteva minute vor înţelege că au parcurs deja câteva stagii fără efort. Desigur, după primele cinci sau şase niveluri, totul devine mai brutal. Conform celui mai pur stil arcade, Meat Boy moare la primul contact cu capcanele. După câteva sforţări încununate de succes există posibilitatea de a vedea grămada de Meat Boy cum dă greş până când unul singur termină nivelul.

Sadismul simplicităţii

După cum spuneam, jocul este extrem de uşor de jucat, dar foarte greu de stăpânit la adevărata lui valoare. În plus are tendinţa de a fi sadic. Reuşeşte să ţină pasul cu toate ratările jucătorilor în statisticile de final. De ce zic reuşeşte? Pentru că nimeni nu cred că este în stare să-l termine fără a muri de cel puţin câteva ori (un jucător mediu probabil că va muri de câteva zeci de ori pe durata jocului).

În cadrul anumitor stagii se vor găsi şi „uşi“ care vor facilita accesul la nivelurile alternative, cu o grafică ceva mai simplistă, în stilul jocurilor arcade vechi. Nu trebuie să mai spun că viteza în aceste zone este şi mai importantă decât în lumile „normale“. Ce-i esenţial legat de dimensiunile alternative este că se vor întâlni personaje din jocuri recente Nintendo. Nu mai dau spoilere, dar fiecare poate avea un rol decisiv în gameplay.

Concluzie?

Jocul se vede că a fost făcut de către doar doi oameni, fiind unul dintre cele mai frustrante, dubioase, enervante şi amuzante jocuri din ultima vreme. Reuşeşte să ambaleze toate aceste „calităţi“ într-o manieră simplistă şi reprezintă o gură de aer pentru PC-urile sufocate de bloom şi efecte complicate.
Puneţi mâna pe tastaturi/ controllere şi lăsaţi dâre de sânge pe pereţi – Super Meat Boy vă cheamă!

Nota: 9.5