Teen Press 
Iron Man who?
Joaca a devenit o industrie. Desigur, nu mai este de mult un secret că marile companii nu prea mai caută să impresioneze fanii printr-un sistem de joc deosebit sau prin cine-ştie-ce personaje cu un background solid, bazându-se numai pe clişee tomclancyene. Mai ales când ele sunt ambalate frumos într-o capsulă strălucitoare în care, la o a doua parcurgere a jocului, totul va părea artificial. Totuşi, succesul financiar este garantat dacă în primele trei luni de la lansare publisher-ul se aruncă la preţuri care ajung şi până la 50 de euro pentru un disc de plastic plin de efecte HDR şi Bloom. Sunteţi gata să faceţi un compromis?
Eu unde aterizez?
Section 8 „Întâiul“ este un joc, aproape, mediocru bazat pe ideea de „puţin şi bun“, dar care a uitat „bunul“ în hambarul unde a fost făcut. Cel puţin asta e părerea generală a criticilor de pe marele Internet.
Din filmuleţele de gameplay, nu mi s-a părut chiar aşa de odios. Desigur, nu e „Chemarea Datoriei Ţânşpe“, dar armele cu un aer hi-tech păreau destul de OK. Putem adăuga şi gameplay-ul original. Mda… Note to self: data viitoare joacă prima parte din joc, geniule!
Dubla doi: aterizare forţată
La câteva zile după ce am făcut primul „scouting“ legat de Section 8, am reuşit să fac rost de partea a doua, pe care producătorii (TimeGate Studios) o lăudau pe toate site-urile de specialitate. În plus, m-a atras şi preţul. Este foarte ieftin!
Iniţial nu prea am avut aşteptări de la un joc cu un preţ de lansare de 14 euro. Dar, cum nevoia de ceva nou a astupat gaura din buget, m-am hotărât să fac acest pas. Compromisul (preţ/ calitate) e aproape!
După un scurt tutorial, am început campania (şi aşa-zisa poveste). E de doi lei! Subţire rău de tot şi voice-acting praf. Ca să termin rapid cu ea, pot să zic că face referire la două facţiuni care se caftesc din nişte motive ce datează din negura timpului. Tu eşti cu „băieţii buni“ şi trebuie să spargi capete, să fii lansat de pe orbită, şi să mesteci gumă, fără să mori – altfel ar fi o risipă de gumă. Toată treaba se învârte în jurul unităţii de soldaţi aeropurtaţi (şi a armurilor care-i transformă în adevărate F16-uri) – Section 8.
Se pare că s-a încercat repararea greşelilor primului joc (2009), dar nu au mizat pe poveste. Sincer, după experienţele „cinematografice“ din Call of Duty, simţeam nevoia unei guri de aer. Evident că mi-a fost oferită, în cădere, la începutul fiecărui „scenariu“. Spawning-ul acesta mi se pare genial. Nu te sincronizezi bine, mori. Cam este o problemă, mai ales când se face numai de pe orbită. Cu puţin antrenament se rezolvă şi ajungi un fel de conservă semi-sinucigaşă care atinge lin pământul… sau, stai! Asta cred că erai şi în primul, la care se adaugă porţiuni mari în care fugi de la un punct la altul pentru a îndeplini obiectivele. Campania, aşa slabă cum este, foloseşte destul de bine costumul (Crysis anyone?). În fine… Partea nasoală e că obiectivele sunt cam aceleaşi. Mereu. Apără un loc, după care atacă şi distruge o bază etc. Cu foarte mici variaţiuni, povestea nu există „pe bune“.
Nu m-am descurajat, pentru că eram curios cum se „simte“ multiplayer-ul. Aici e partea unde jocul rupe. O grămadă de arme, cu o grămadă de muniţie diferită pentru fiecare, face ca posibilităţile tactice să se diversifice, mai ales când asupra ta se trage de la sol şi trebuie să te mişti repede.
Dacă până acum am scos în evidenţă doar părţile negative, tonul articolului e pe cale să se schimbe (oarecum). În multi, în absenţa „boţilor“ controlaţi de AI (care aveau prostul obicei să nu moară nici după patru sau cinci încărcătoare), modurile de joc îi salvează fundul lui Section 8: Prejudice.
Avem Conquest – un mod versus, bazat pe obiective precise, în care cele două facţiuni adună puncte prin omorârea adversarilor prin care pot să cheme suport. Aşadar, ajungem la mechs, turele şi alte astfel de drăcovenii mobile, sau nu, care îţi cresc puterea de foc cu mult. Ele vor ajunge „pe hartă“ tot de pe orbită. Curăţarea şi protejarea punctului în care se aterizează devin esenţiale.
Modul cel mai impresionant este Swarm. O echipă de patru soldaţi, cu armurile şi jet-pack-urile de rigoare, trebuie să facă faţă unor valuri de atacatori. Ideea este foarte tare şi sentimentul de „tu împotriva sutelor“ e destul de drăguţ. Posibilităţile din Conquest sunt şi ele prezente. Din păcate, hărţile sunt la fel.
Mai există şi un al treilea mod – Skirmish, dar el nu prea merită explicat. Totul e destul de straight forward.
Heavy Support
Partea naşpa a jocului este sunetul. Şi nu mă refer doar la voci, ci la tot. Chiar şi când foloseşti ditamai puşcociul, cu gloanţe explozive, tot sună puţin cam ca un pistol cu capse (nu trupa). Se vede că s-ar mai fi putut lucra, dar la preţul pe care îl are nu cred că este cineva care poate să comenteze (mai ales când mulţi vor folosi un Winamp pe fundal).
Controlul este acceptabil. Există momente când soldăţelul de plumb nu răspunde foarte bine, dar tind să cred că este din cauza lag-ului şi nu a jocului.
Probabil că vă întrebaţi de ce îi tot laud preţul, mai ales că nu vorbesc de un joc perfect. Peste câteva luni o să scadă la jumătate de preţ şi, atunci, chiar o să fie un chilipir. O să merite în acel moment. Chiar şi texturile sunt drăguţe, fiind suficiente pentru un FPS „multiplayer oriented“. O să spuneţi că sunt rău, însă îmi plac poligoanele lui mai mult ca ale lui Fable 3, care a fost o mare dezamăgire consolistică.
Another bullet for the flight
Per total, TimeGate a reuşit să treacă bariera mediocrităţii şi să lanseze un joc interesant, la un preţ interesant, cu un buget redus. Ţinând cont de criticile negative ale primului, probabil că aşa ar fi trebuit să arate de la bun început – la nivelul anului 2009 era perfect.
Cu o campanie ceva mai cizelată, probabil că se puteau face multe. Aşteptăm DLC-uri după cum e moda în ultimul timp. Compromisul acesta merită, sacrificând povestea pe gameplay!
Nota: [Section] 8
