Teen Press 
De ce fumăm? Pentru că ne place? Pentru că putem? Pentru că avem draci? Pentru că ne doare? Pentru că ne arde traheea şi ne îmbată plămânii? Pentru că ne e dor de cineva apropiat care fuma aceleaşi ţigări cu care ne-am apucat de fumat? Pentru că ne e frică să rămânem singuri pe-afară? Frică să nu avem ce face cu mâinile atunci când persoana cea mai nepotrivită intră în cameră? Pentru că vrem cu tot dinadinsul să căpătăm graţia şi eleganţa din mişcările fumătorilor experimentaţi? Vrem să arătăm că ştim exact încotro şi cum se duce viaţa noastră prin simplul gest de a duce la gură o ţigară proaspăt aprinsă şi de a trage din ea cu o dorinţă animalică? Pentru că vrem să părem mai frumoşi, mai culţi, mai docţi, mai curajoşi, mai determinaţi, mai, mai, mai, mai mult?
Ar putea fi oricare dintre motivele astea. Toate la un loc sau niciunul. Mulţi dintre noi au părinţi fumători. Îmi aduc aminte chiar cu plăcere cum mă uitam la fumul care ieșea din ţigara mamei, la formele dubioase şi psihedelice pe care le forma în aer. Chiar dacă acum și eu fac acelaşi lucru, tot mi se pare păcătos de frumos. Mă uitam la propria mea mână cum îşi încorda pe rând muşchii şi tendoanele când scrumam. Priveam printre gene fumul care-mi ieşea pe nări. Tot ce atingea fumul şi mirosul de tutun se transforma brusc într-o operă de artă. Era suprarealismul la el acasă. Estetica va fi întotdeauna unul dintre aspectele pentru care nu avem limită în ceea ce putem sacrifica. Poate despre asta e vorba, poate de-asta ne şi apucăm.
Gustul de tutun şi nicotină e cu totul altceva. Îi determină pe mulţi să se lase înainte de a se apuca. Nu zic că e rau. Doar că unora nu le merge. Am văzut oameni cărora le plouă în gură de la simplul miros de tutun. Oameni care adoră să-l deguste de pe propriile buze sau de pe buzele altora. Poate fi grotesc şi frumos în acelaşi timp. La fel ca noi.
În general, în adolescenţă, fumatul se consideră un fel de ritual urban de curtare. Fumul şi mirosul de tutun ţin loc de hormoni sexuali la o vârstă la care nu ştim cum altfel să îi punem în valoare. Poate pentru unii nu e o scuză. Nu ştiu. E greu să găseşti o scuză prin care să te absolvi de „crima“ ta de fumător când o lume întreagă te arată cu degetul. Poate de-aia nici nu ne pasă. Ne ştim vinovaţi şi acceptăm sentinţa.
E gata. Am stins-o.
