Gabriel Ban 
Şi uite cum nămeţii ne părăsesc treptat, lăsînd în urmă doar noroiul şi micii munţi de gheaţă care încă mai străjuiesc staţiile de RATB. Încă o dată, iarna asta ne-a luat prin surprindere, căci autorităţile locale nu au altă placă decît asta. Ce e nou? Un mic val de gripă post ger, adus de soarele cu dinţi – păcăliciul care în fiecare an ne minte că e cald afară, ca peste noapte să ne trezim cu o durere-n gît şi cu capul cît baniţa.
Iarna asta mi-a fost cu adevărat groază de frig, de ninsorile infinite, de veşnicul polei şi de mîinile degerate pe şaorma consumată anevoios la colţ de Cişmigiu. Întotdeauna m-am întrebat de ce naiba îmi degeră mîinile într-aşa hal încît de fiecare dată am impresia că o să mi le muşc, odată cu bucata de lipie şi prea multa varză cu sos ieftin şi nesănătos, fără să-mi dau seama că practic un autocanibalism urban. Nu îmi îngheaţă ochii, ochii – care sînt de o mie de ori mai fragili decît degetele!, în schimb îmi crapă mîinile prin mănuşi, prin buzunare. Mi-ar fi crăpat şi dacă mi le-aş fi băgat de-a dreptu’-n fund, la ce cancer era afară.
Un adevărat brain freeze am experimentat iarna asta. Mă plîngeam înainte că au dispărut iernile copilăriei, că acum ninge, aşa, de fason, că pînă şi natura a adoptat atutudinea românească de formă fără fond a anilor ăstora: „ningem“ ca să nu se spună că „n-am nins“ anul ăsta, ca să se bifeze la catastif că am făcut-o şi p-asta. Dar hipotermia ne-a dat o lecţie cruntă: în ţară am avut morţi cu zecile; Armata a intervenit cu greu în satele uitate de statul mult prea ocupat cu adoptarea tîmpeniei fără margini cu denumire latinesc-pompoasă (ACTA), cu schimbarea guvernului Boc 5 mii, cu menţinerea la un nivel acceptabil a protestelor mai mult sau mai puţin simulate de la Universitate şi cu integrarea republicii în Schengen. În România secolului XXI încă se moare de frig în case, iar noi ne dăm fuduli pe la Uniune că avem un sistem juridic incoruptibil. Bun aşa!
E uşor să vezi viaţa dintr-o perspectivă europeană atunci cînd nu ai casa-n pantă, cînd zăpezile anului 1954 nu-ţi ajung peste streaşină, cînd nu-ţi moare vaca-n grajd de la ger şi inaniţie şi cînd singurul inconvenient al iernii e faptul că nu-ţi poţi scoate maşina din parcare – fiind nevoit să cumperi o cartelă de metrou.
Ca bucureştean, mereu am fost rupt de realitate. De realitatea din provincie. De faptul că în Galaţi Dunărea iar o să dea peste locuitori din cauza topirii zăpezilor şi debitului mult prea peste poate. Ca bucureştean nu-mi pot imagina cum e să vină primăvara cu tone de apă peste comuna mea, căci la mine-n municipiu primăvara e un semn bun: nu-mi mai îngheaţă mîinile pe şaorma. E uşor să judeci ţara dintr-un apartament confortabil şi călduros, de pe contul de FB sau 9gag, din clubul unde transpiraţia e la ordinea zilei, din biroul unde eşti un piarist de succes sau project manager sau, mama lor de denumiri americăneşti, web developer, human resources trainer executive director fund raiser volunteer…
Singura mea problemă iarna asta fură momentele în care autobuzul deschidea uşile fix în faţa unui morman de gheaţă, cît autobuzu’-n sine, de simţeam că fac alpinism profesionist. Şi atunci cînd mestecam în staţie o şaorma cu gust de carne de om…
