Editorial 54 – Doar una dintre prejudecatile de astazi

editorial 54

de Cristiana Gheorghe – colaborator

Zilele trecute m-am decis să urmăresc câteva dintre audiţiile „Britain’s got talent“ 2012, emisiunea echivalentă cu cea care se numeşte la noi „Românii au talent“. Am vizionat mai multe clipuri şi, după un nene care încerca să-l imite pe Marc Antoniu şi un tânăr a cărui versiune a melodiei „Make you feel my love“ m-a impresionat profund, a apărut un cuplu destul de ciudat. Ea – o fată frumuşică şi zâmbăreaţă, el – neîngrijit, supraponderal şi excesiv de timid. Reacţiile sălii au fost, evident, previzibile: râsete răutăcioase, priviri ironice… susţinute chiar şi de o parte din juriu. Şi eu mă tot întrebam: ce-o să facă, ce-o să facă? Fără nici un fel de răutate, nu avea cum să fie ceva sportiv. Vor cânta sigur!

Într-adevăr, au cântat. Şi ce-au mai cântat! Tipul, la care toţi s-au uitat cu îndoială, a fost lăudat intens şi chiar numit noul Pavarotti!

Şi vă întreb: de ce trăim încă vremuri în care cartea se judecă după copertă? De ce atitudinea oamenilor faţă de persoanele supraponderale, urâte, negre, purpurii în dungi este atât de prejudiciară?

Desigur, subestimarea aceasta poate reprezenta un avantaj pentru persoana vizată, un element surpriză, o strategie care să-i amplifice calităţile în faţa lumii. Atunci când Susan Boyle a urcat pe scenă pentru a-şi susţine audiţia, toată sala îi era împotrivă, toţi râdeau prosteşte şi o arătau cu degetul, ca pe-un exponat de la zoo. Femeia le-a arătat, prin vocea-i magnifică, că ambalajul nu e cel care contează, făcând publicul şi juriul să se simtă ruşinaţi faţă de atitudinea lor.

Dar ăsta este un caz fericit, evident. Acesta este un caz din o mie sau un milion în care persoana luată în batjocură fără motiv are şansa de a lupta contra etichetei care i-a fost atribuită. De cele mai multe ori, această neîncredere, această lezare morală are consecinţe de nu ştiu câte ori mai grave decât cele aşteptate. Atitudinea asta provoacă mai mult decât lacrimi… duce la depresie şi, în atît de multe cazuri, chiar la situaţii mult mai extreme.

Privindu-i pe cei doi cântând am realizat cât de misterioasă este natura umană, dar şi cât de naivă. Cât de repede poate cădea un om în plasa primei aparenţe şi cât de greşit şi fără drept de apel îi poate judeca pe cei din jur.

Nedreptăţile şi prejudecăţile acestea sunt motivul pentru care lumea parcă stă în loc. Vrem să evoluăm? Atunci ne trebuie ceva mai mult decât tehnologie de ultimă oră, Facebook şi tupeu – ne trebuie compasiune şi multă înţelegere. Vrem să evoluăm? Ei bine, omleta nu se poate face fără ouă sparte… şi cel mai mare şi periculos risc pe care am fi nevoiţi să-l luăm ar fi să începem să ne încredem în cei din jurul nostru, chiar şi în băiatul cu piele cenuşie şi fata cu câteva kilograme în plus. Ar trebui să ne impunem ca aparenţele să aibă un efect minim asupra minţii noastre pentru că o minte plină de prejudecăţi este o minte bolnavă.

Aşa cum spunea Hecht: „Prejudecata este o plută pe care mintea naufragiată se urcă şi vâsleşte spre siguranţă“. Întrebarea este: e acea siguranţă reală sau doar o masă transparentă şi fragilă între ceea ce e adevărat şi ceea ce credem noi că e real? Gândiţi-vă doar cum ar fi decurs audiţia amintită mai sus dacă publicul ar fi fost receptiv de la prima vedere a băiatului. I-ar fi zâmbit şi ar fi aşteptat cuminţi începutul spectacolului, iar la final nimeni nu s-ar mai fi simţit vinovat de nici o sfidare şi conştiinţa fiecăruia ar fi fost curată. Asta e ceva, nu?

Leave a Comment