AVC – Cat costa fericirea?

de Nicoleta M. Dumitraşcu – editor-şef
foto: Ion Mateş – fotoreporter

„Fericirea este un lucru rar“, chiar dacă sintagma asta a devenit un clişeu. Toată lumea o foloseşte pentru că toată lumea chiar a încercat să o găsească sau să o cumpere. Nu trebuie să fii observator astronomic ca să-ţi dai seama că bărboşii din trecut au râs cu haz de plebea care i-a luat în serios când au formulat „fericiţi cei săraci cu duhul…“ împreună cu toate celelalte bazaconii. Tot ce trebuie să faci ca să-ţi dai seama de asta este să analizezi puţin viaţa din jurul tău. Rar mai poţi observa fericirea, afecţiunea, bucuria, bunul-simţ sau inspiraţia din trecut. Şi asta nu se întâmplă pentru că suntem în România, ci pentru că ne-am supracivilizat. Ne-am civilizat atât de mult încât nici nu mai ştim de ce ne-am civilizat sau de ce am încercat să ne luăm după alţii care au vrut să se civilizeze. Aici aprob ideea de „lume înrăită“.

Dacă am putea cu toţii, turme de oi bete ce suntem!, să vedem ce ne rezervă viitorul, poate am încerca mai mult sentimentele care sunt rare în prezent. Poate am încerca mai mult să simţim adierea vântului, sărutul celui iubit, îmbrăţişarea prietenului, căldura soarelui, inspiraţia naturii, logica gândirii, mângâierea muzicii sau misterul existenţei noastre. Nu totul se rezumă la bani şi mâncare. Viaţa nu se rezumă la un serviciu bine plătit, la un partener cu avere moştenită de la o mătuşă Tamara, la un Ferrari ca în „Top Gear“ sau la un apartament în zona rezidenţială Băneasa.

Tâmpiţi cei săraci cu duhul care cred că la asta se rezumă timpul dintr-o viaţă. Dacă omul s-ar limita într-adevăr la bani şi mâncare, atunci care-i rostul umanităţii? Sunt milioane de persoane care au murit sărace sau flămânde, dar au simţit viaţa pentru ceilalţi şi au lăsat moşteniri intelectuale şi artistice urmaşilor tuturor, în ciuda celorlalţi semeni ai lor care le-au spus constant că sunt nebuni. Exemple în acest sens sunt de prisos.

E imposibil să nu-ţi vină să urli când până şi familia ta este împotriva deciziilor tale care nu ţin de tot ce face toată lumea. Încontinuu ni se spune că dacă nu avem bani, trăim într-o lume paralelă; dacă nu avem de timpuriu un serviciu bine plătit, atunci copilărim; dacă nu avem un iubit/o iubită cu multe avantaje materiale, atunci ne pierdem vremea şi e cazul să găsim pe altcineva. De când a ajuns viaţa noastră să fie dictată de cei din jur? Cei care au rămas în istorie, ca oameni de ispravă, modele de urmat în viaţă, au ţinut cont de dictarea celor din jurul lor? Din câte m-am documentat, nu am observat aşa ceva. Din contră, toate modelele de urmat în viaţă au făcut contrariul a ceea ce era normal pentru societatea în care trăiau ei. Au crezut în ceva, au fost idealişti, nu utopişti, au muncit pe brânci în condiţii mizere, dar au murit învingători şi au răzbit sfidând mediocritatea, tristeţea sau serialitatea societăţii. Şi nu toţi au avut IQ-ul 150 sau peste. Au simţit doar că sunt diferiţi (deştepţi sau proşti cum erau, nu contează asta), au mers pe ce le-a dictat instinctul şi a fost bine în final.

Asta ar trebui să înţelegem şi noi o dată pentru totdeauna, mai ales că acum avem mai multă libertate de a alege. Oportunităţile din viaţă nu pică din cer, şansele de a dovedi de ce suntem în stare nu ni le dă nimeni pe ochi frumoşi şi cum trăim fiecare nu ar trebui să intereseze pe nimeni atâta timp cât: nu facem rău altuia, suntem fericiţi cu alegerile noastre şi ne străduim să facem lumea un pic mai bună decât e, cu ţelul nostru indiferent care e acesta.

Toate astea se aplică în contextul în care încercăm să simţim lucrurile care nu costă nimic. Altfel, chiar şi lucrurile care nu costă încep să valoreze foarte mult. Nu tot ceea ce contează se poate număra, cum nu tot ceea ce se numără contează, a spus acum multă vreme un celebru autist. Dacă mergem după principiul ăsta, lucrurile care nu costă încep să atârne foarte greu în sufletele noastre după o vreme şi ne transformă în oameni frustraţi.

Fericirea, până la urmă, alături de toate celelalte, costă foarte mult. Costă tinereţe, energie, visuri, speranţe, umilinţe, şi nu numai. Costă toată viaţa, dacă nu suntem în stare să iubim şi „lucrurile“ rare din drumul nostru către orice o fi.