Orange Summer Well 2011



de Arina Lazăr – redactor
foto: Carina Coman – seminarist foto

De la ultimul B’estfest încoace, oamenii din Bucureşti se pare că au prins gustul festivalurilor de la marginea oraşului şi organizatorii se încumetă din ce în ce mai mult la locaţii ciudate. Dacă până anul trecut, concertele din Bucureşti se ţineau la Romexpo şi pe stadioane, acum Orange organizează Summer Well pe fostele domenii boiereşti Ştirbey din Buftea. Un parc superb şi imens, dar îţi trebuie puţină nebunie ca să-l transformi într-o locaţie de festival.
Autobuzele către Buftea plecau din 20 în 20 de minute din spate de la MTR, cu toate că se încurcau destul de tare unele într-altele. Biletul dus-întors e 7 lei iar la sfârşit, ultimul autobuz pleca la 00:30. Accesul s-a făcut frumos şi au fost indicatoare peste tot către toate zonele de festival, deşi aleile sunt destul de întortocheate. Din punctul meu de vedere, m-am aşteptat să fie şi mai multe lucruri de făcut şi atmosfera să fie mai vie. M-aş fi aşteptat să fie mai puţine familii şi mai mulţi oameni fun.



Când festivalul a fost deschis de către Chew Lips (UK) , pe peluza scenei nu erau mai mult de 200 de oameni care stăteau turceşte în grupuleţe, beau bere şi făceau poze; fanii s-au ridicat imediat şi s-au dus în faţa scenei, însă din rândul celorlalţi, unii au cedat şi s-au dus să danseze pe parcurs iar alţii nu s-au ridicat deloc. „You all look so sexy!“ ţipa Tigs, gagica blondă din Chew Lips către public. „A little static, though.“


Oamenii s-au strâns din ce în ce mai mulţi, pe măsură ce trupele care urcau pe scenă erau mai mari – au urmat Grafitti6, un al doilea duo londonez care a mai reuşit să antreneze o bucăţică de public, mai ales când, în afară de piesele lor, vocalistul Jamie Scott a cântat „No Diggty“, un cover după Blackstreet chemând pe cineva din public să-l ajute cu versurile – o fată în fustă care dansa lângă el în timp ce îi ţinea foaia cu versurile în faţă.


Mystery Jets au avut ultima şansă să ridice oamenii în picioare – „Are you ready for a dance? It’s good to be here, Romania!“. Publicul a răspuns, a ţipat, s-a simţit bine, însă totul s-a împiedicat de probleme de sunet multe şi dese. Cu toate astea, Mystery Jets au fost antrenanţi, simpatici şi am auzit multă lume foarte impresionată de ei.
Şi parcă seara n-a început totuşi până la Noisettes – Shingai a intrat pe scenă desculţă, superbă, n-a stat locului o secundă – pur şi simplu, n-aveai cum să te uiţi la altceva în afară de ea. Cântăreţele din backing au fost şi ele extraordinar de frumoase – lucrul care m-a impresionat foarte tare a fost că au intrat amândouă în body-uri pe scenă şi desculţe, deşi aveau pulpiţe foarte sănătoase iar una din ele era chiar chubby. Atât de tare mi-a plăcut lucrul ăsta! Noisettes au sunat impecabil, au făcut un show extraordinar şi au interacţionat cu publicul tot timpul. La sfârşitul concertului, în timp ce cântau „Never forget you“, Shingai a coborât de pe scenă şi s-a urcat pe umerii unei gărzi de corp care a plimbat-o de-a lungul gardului, pe lângă public. E o femeie fantastică, incredibil de naturală şi de charismatică şi care atrage toată atenţia asupra ei.
După ce au plecat Noisettes, a urmat capul de afiş, Plan B, care-a fost introdus de Faith SFX – din păcate îl ştiu foarte puţini, deşi s-ar putea să fie unul din cei mai buni beatboxeri din lume. A ţinut publicul în picioare la începutul show-ului timp de 15 minute şi-a cântat mai multe melodii celebre, ca tema muzicală din Naşul şi „Ain’t no sunshine when she’s gone“, pe lângă alte beat-uri, pentru ca, la sfârşitul concertului să revină pentru alte câteva minute. Din punctul meu de vedere, acest Faith SFX a fost mult mai antrenant decât Plan B, care a fost destul de liniar şi nu în formă foarte bună. Cu toate astea, a adus deliciu fanilor, precum şi iubitorilor de soul şi funk, nu atât printr-un show foarte spectaculos cât printr-un instrumental foarte bun. Am auzit totuşi persoane spunând că în studio nu e ca live şi că vocea lui nu e destul de puternică încă pentru un concert mare.

ZIUA 2

Ziua a doua a promis diferenţe mari de la început. Publicul a fost de cel puţin două ori mai numeros la începutul zilei, când a deschis seria de concerte Alex Clare, cântăreţul britanic cu voce caldă. Ca un necunoscător spun, combinaţia dintre vocea lui, care aduce aminte destul de mult de zona soul, r’n’b, blues se pupă foarte interesant cu instrumentalurile dnb şi dubstep.
Lui Alex Clare i-au urmat Chapel Club, o trupă tot britanică de 5 cu accente interesante de orgă. Deşi au sunat foarte bine, aerul lor este per total mai degrabă de trupă proaspătă, de liceeni care abia se acomodează cu concertele în adevăratul sens al cuvântului. Adevărul fie spus, Chapel Club nu are încă decât un singur album scos, „Palace“.



The Raveonettes n-au venit în formulă completă, pentru că Sune Rose Wagner a lipsit din cauza unor probleme de sănătate. Cu toate astea, au antrenat publicul pe care deja reuşiseră să-l adune lângă scenă. Atmosfera se umpluse deja de fani fericiţi şi apoi a urmat un bum de energie:


The Wombats au avut un show neaşteptat de catchy şi s-au bucurat de un succes enorm, pentru că au avut o energie extraordinară. Lumea dansa şi chiar şi cine nu-i ştia, prindea versurile din mers şi fredona. Când au terminat, am zis „Oai, să vezi acum! The Wombats ca The Wombats, să vezi cum o să fie la Interpol.“ M-am aşteptat la muzicieni extraordinari, am avut parte de muzicieni extraordinari. Ireproşabil într-adevăr. Mi-ar fi plăcut să fie mai spectaculoşi, dar în schimb, am dansat până m-am plictisit. Muzica a fost muzică, fanii au fost fani, dar a lipsit o doză de energie fără de care nu se poate. Eu una nu pot. Oamenii au venit, şi-au făcut treaba, au venit la bis, au terminat şi au încheiat cu „That’s all we’ve got, good night!“. Mecanic şi deloc memorabil, nu pentru că nu s-au dat peste cap pe scenă, ci pentru că au părut complet detaşaţi de atmosfera pe care ar fi trebuit s-o construiască. După cum am auzit pe cineva spunând, au fost „awesomely focused on something you shouldn’t be focused on.“ Nu şi-au ridicat privirea din instrumente şi, ca să citez în continuare, „când eşti un muzician aşa de bun instrumentul ar trebui să fie ultima ta grijă într-un concert.“


Cu toate astea, festivalul s-a încheiat frumos, noi ne-am făcut prieteni de-aici şi din alte ţări şi asta mă face să văd că, până la urmă, oamenii au fost mai faini decât mi s-au părut în prima zi. Iniţiativa a fost nebunească, cum am mai spus, pentru că locaţia e neobişnuită şi trupele sunt în marea lor parte underground, dar s-a dovedit a fi un succes din partea organizatorilor. Per total, merită să mai vedem un Summer Well şi la anul.

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.