Infernul lui Leonard Ancuta


Infernul lui Leonard Ancuţa

de Sabina Lazăr – redactor

Prima oară când citeşti un text scris de Leonard Ancuţa ai senzaţia că se pierd toate reperele concrete ale realităţii, doar pentru a se recompune într-o altă formă. Cred că această schimbare de perspectivă pe care ţi-o oferă este marele atu pe care îl are Ancuţa. Scrierile lui îţi cutremură percepţia şi, odată ce l-ai citit, eşti ca un junky în sevraj aşteptând următoarea doză. Vrei mai mult, vrei ca el să îţi ofere soluţia, vrei ca măcar pentru o altă clipă să simţi altceva sau altfel.

Pentru acest „altfel“ m-am dus la lansarea celui de-al doilea roman al lui Leo – „!nfernul“ – , scos la editura Tracus Arte. Lansarea a avut lor în Fire Club, vineri, 5 noiembrie, şi a făcut parte dintr-un eveniment multiart ce a presupus un vernisaj cu picturi realizate de Maria Stan, Mihaela Merla, Andreea Herzog, Marcela Roşoiu, Melek Cheosep, Cristina Dumitrescu şi Cătălina Soloveanu, iar la final concerte ale formaţiilor Tragic, Pseudonoise, Idol şi Arkham. Alegerea locului pentru lansare cred că a fost inspirată de titlu (făcând legătura între infern şi foc, „fire“ în engleză); mai ales având în vedere faptul că acum câţiva ani şi-a lansat romanul „Control“ în clubul bucureştean cu acelaşi nume.

Lansarea romanului a fost făcută la propriu de către un prieten al autorului, Dan Anghel, care a aruncat cu praştia un volum în public. Fericita persoană care a prins cartea s-a bucurat de autografe atât din partea autorului cât şi din partea domnului Anghel. De asemenea, la această lansare a mai vorbit şi Cosmin Perţa, cel care îngrijeşte colecţia „Ulysse“ a editurii Tracus Arte.

Leonard Ancuţa a mărturisit că pentru o serie de poveşti din roman s-a inspirat din cazurile pe care le-a citit în perioada în care lucra la Mediafax (aşadar nu vă speriaţi când veţi citi lucruri parcă desprinse din ştirile de la ora cinci, deoarece autorul nu are o minte chiar atât de bolnavă, poate fi doar „învinuit“ de hipersensibilitate).
Nu aş vrea să vă răpesc plăcerea de a-l descoperi singuri pe Leonard (fie prin proză, fie prin poezie, fie, de ce nu, prin ambele), însă nu aş vrea să termin articolul fără să fi motivat de ce ar fi bine să „gustaţi“ măcar un text. Făcând referire strict la „!nfernul“ său, este o carte care nu se digeră uşor. Mai ales dacă nu sunteţi obişnuiţi cu proza comtemporană şi credeţi că orice invenţie literară s-a oprit la realism. Cu toate că textul poate şoca, Ancuţa a urmărit ca romanul să aibă substanţă şi i-a reuşit. Mai degrabă urmăreşte idei decât personaje, dar nu deranjează, e aproape imperceptibil.

Leonard Ancuţa şi-a expus propriul iad interior în acest roman, fapt cu atât mai cutremurător pentru iadul nostru propriu. Oare noi vom avea vreodată puterea să privim detaşat la fiinţa noastră supusă erorii şi tentaţiei? Oare vom putea să ne vedem cu adevărat, lăsând deoparte proiecţiile pe care le avem despre noi înşine?
Lectură plăcută!

Leave a Comment