Eden of the East

de Luiza Butoi – redactor
sursa video: LouNGeR83

Ştiţi că eu mă uit la animeuri. Sau poate nu, dar am mai scris eu un articol despre un alt anime, BECK, mai demult. Oricum, să nu vă imaginaţi că sunt otaku. Din păcate, nu sunt atât de cunoscătoare şi nici nu mă uit la animeuri pentru că am o obsesie sau o pasiune foarte mare, ci pentru că simt că de multe ori ele pot să-ţi prezinte nişte sentimente sau idei pe care nişte filme nu le-ar putea transmite niciodată.

Azi, doamnelor şi domnilor, articolul meu de lună august se va concentra pe seria mea preferată de la acest moment: Higashi No Eden sau mai pe englezeşte Eden of the East. Unora s-ar putea să nu li se pară cine ştie ce, însă eu cred că am revăzut sfârşitul, începutul, secvenţe dinăuntru şi continuarea (două filme) de cel puţin cinci ori. Ce cinci ori? Sfârşitul seriei de vreo opt-nouă.

Filmele nu sunt atât de geniale, dar seria de doar unsprezece episoade te roade pe dinăuntru să vezi ce naiba s-a întâmplat. De ce? Pentru că nu prea înţelegi nimic. Cu alte cuvinte, înţelegi ceea ce vrei tu. Şi asta este foarte plăcut la acest sfârşit de anime. Până vezi filmele, desigur. De-asta consider că ar fi bună o pauză între ele pentru a gândi mai mult legat de serie în sine.

Ca să nu o mai lungesc, vă zic şi eu despre ce este vorba. Prin 2010 (animeul ăsta a apărut în 2009, deci grafic vorbind e destul de reuşit, mai ales că cei de la Production I.G. au coordonat design-ul) Japonia este lovită de vreo zece rachete. Ce naiba e asta? Apoi o tipă japoneză cu părul portocaliu se duce în Washington DC, deşi era în excursie cu nişte colegi de facultate în New York. Vrea să vadă unde este centrul lumii, Casa Albă, crezând că poate astfel, punându-şi o dorinţă în locul de care depinde toată lumea, problemele vor dispărea. Şi atunci se întâlneşte cu un tip gol puşcă, cu o chestie albă, ca o vijelie/tornadă din Paint în jurul părţii intime care face-n toate felurile, având într-o mână un pistol şi în cealaltă un telefon mobil. Hopa, dar telefonul ăla e mai ciudat. E încărcat cu opt miliarde de yeni pe puţin. Şi tipul e cam ciudat. Pe lângă faptul că a apărut gol puşcă şi aşa, mai şi pretinde că şi-a pierdut memoria şi nu are decât amintiri vagi despre filme. În orice caz, se întorc împreună în Japonia şi în aeroportul american observă pe tableta imensă cu NEWS că o a unsprezecea rachetă a lovit Japonia. Dar de data asta, a fost serios. În celelalte atacuri, nu murise nimeni, doar casele şi blocurile fuseseră distruse.

Mai mult legat de plot, nu vă spun, pentru că Eden of the East este genul de anime la care te uiţi pentru a-i descoperi misterul. Dar vă pot spune despre opening sau motto-ul seriei.

Opening-ul este cântat de Oasis. „Falling Down“? Sigur vă sună cunoscut, vouă, celor cunoscători de această formaţie şi nu numai. Este cea mai cunoscută melodie de pe ultimul lor album. Şi versurile „I tried to talk with God to no avail/ Calling Him in and out of nowhere/ I said If you won’t save me, please don’t waste my time“ nu sunt cântate degeaba în intro-ul acestui anime.

De altfel, nici motto-ul seriei nu trebuie neglijat. Este scris în jurul unui număr ce apare la fiecare om ce posedă un astfel de telefon, IX în cazul personajului principal (tipu’ gol puşcă): The abuse of greatness is when it disjoins remorse from power. Vă pare cunoscut? Este o replică a lui Brutus când se vorbeşte de arestarea lui Cezar în „Iulius Caesar“ a lui Shakespeare. Şi în acelaşi timp cred că ar trebui să vă deruteze şi acel Noblesse Oblige care apare chiar abuziv în opening. Veţi vedea în video-ul de mai jos (unde este opening-ul) şi nişte versuri de genul „I saw you in heaven and heard of your glory“. Acestea sunt versurile unei melodii care apare în primul episod, la început, în taxiul tipei cu părul portocaliu şi la sfârşitul seriei, unde este climaxul. În acelaşi timp, seamănă cu versurile unui psalm, nu-i aşa? Şi nu mai poţi spune că acest început şi acest sfârşit, cu aceeaşi melodie, vor parcă să-ţi explice că totul se termină aşa cum începe? Ba poate că da.