Review: “Lolita” de Vladimir Nabokov

Vara trecută am citit Lolita cu o permanentă vină tremurătoare, cu o constantă agitație, așa ca un tumult, un fel teamă că această carte s-ar putea să mă facă să mă pierd sau nu pe vecie. Și mă simțeam vinovată, căci volumul acesta părea pentru mine un document consacrat al celor mai nefirești pasiuni ale omului, o înregistrare a celor mai corupte tendințe umane întâlnite vreodată. Era într-adevăr fermecător, numai când mă gândeam la valul întreg de controversă care înghite Lolita în apele sale tipărindu-i numele în literatura universală cu pericol, cu alertă, cu un semn-neon de tipul ,,Aveți grijă la ce luați în mână să citiți!”. Cred că am început lectura romanului lui Nabokov mai mult dintr-un gest de rebeliune, dar dincolo de orice revoltă care mă mustra pe mine și mă îndemna să mă apuc de roman, cred că am simțit pur și simplu farmecul Lolitei, ca o undă de mister, o vrăjitorie care te învăluie încă de la prima pagină a cărții:

,,Lolita, lumină a vieții mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mișcare în trei timp, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinții. Lo. Li. Ta.”

Ei, și atunci, după paragraful acesta m-am convins că răzvrătirea mea adolescentină n-are nicio treabă cu Lolita, iar atunci parcă m-am dezarmat și am purces în a citi ca un copil care deschide pentru prima dată o enciclopedie a lumii: pentru mine Lolita a devenit un Larousse care parcă înșiră toate tipurile de decădere umană, dar le justifică cu eleganță pe toate printr-un motiv parcă încă și mai încărcat de grație – sentimentele. În Lolita, pasiunea sexului pare mai întâi de sine stătătoare, pare singulară, independentă de ceea ce omul simte cel mai profund, adică iubirea. Așa ar crede toată lumea probabil, mai întâi despre povestea unui obsedat sexual, un paria al societății care se ascunde tot timpul în rușine și în invizibilitate din cauza secretului său. Din păcate Humbert Humbert, personajul nostru principal, devenit ulterior tatăl Lolitei și în același timp partenerul ei sexual, nu este un animal, o ființă lipsită de principii care încalcă orișice rămășiță de moralitate. Din păcate Humbert Humbert este un intelectual, este mai mult decât coerent în gândire, este conștient de abuzurile pe care de-a lungul poveștii le face, și mai mult decât atât nu este un om rău. Nicio clipă nu am crezut că abuzatorul în jurul vieții căruia Nabokov se învârte tot timpul cu ironie și cu cinism este o persoană malefică în adevăratul sens al cuvântului. Ce este interesant la ,,Lolita” este că Humbert Humbert nu poate fi considerat, știu eu, nebun, psihopat, dezaxat pentru ceea ce face. El nu este cineva detașat de emoții prin cruzimea gesturilor sale și izgonit de societate pentru inadaptarea pricinuită tocmai de această lipsă de umanitate propriu-zisă. Humbert Humbert este un personaj cu adevărat sensibil, iar evoluția sa și finalul cărții confirmă toate acestea cu certitudine. Poate tragedia acestui om a fost numai modul în care, în el, fiecare sentiment se asocia cu instinctul sexual, cu pasiunea. El simțea multe, numai că, ce să zic, emoțiile sale ieșind la lumină, erau oglindite în afara lui prin niște mijloace cu adevărat triste. Sentimentele lui, puse în legătură cu sexul, cu dorința sexuală, găseau o formă pur și simplu demnă de milă care devenea totodată și condamnabilă: tendințele pedofile, iar după aceea și incestuoase. Mi-a fost mereu foarte milă de acest bărbat citindu-i povestea, pentru că îmi dădeam seama că scandalurile romanului acestuia n-aveau în realitate nimic de-a face cu simplitatea emoțiilor lui Humbert Humbert, care erau perfect normale, erau dorințe ca ale tuturor. Mi s-a părut că el suferă îngrozitor doar pentru că pasiunea lui era într-adevăr de natură distructivă, mai ales pentru Lolita. Și chiar dacă știa că trebuie oprit, chiar dacă încerca să se oprească, nu neapărat obsesia a fost cea care i-a creat drama. Sentimentele, care, probabil, erau și cele care îl mustrau și îi reprimau tendința, au fost tot cele care l-au făcut să o iubească pe tânăra Lolita. Iar când el a început să iubească, totul atunci s-a terminat și a devenit și mai trist.

E într-adevăr ironic, și poate de asta mi-a plăcut atât de mult. Iubirea, care ar trebui să salveze omul de la mizerabila lui viață…iubirea l-a ruinat de fapt. Poate daca nu era Lolita, secretul lui Humbert Humbert ar fi rămas doar o umbră a existenței lui. Dar intensitatea iubirii, care zguduie oamenii de fericire și trăire, în Humbert a zguduit doar taina sa incontrolabilă, scoțând-o la lumină, înspre spaima și drama lui. Trist. Cică poveste de dragoste…

Am apreciat diversele ironii ale lui Nabokov care nu țineau numai de poveste, ci și de stilul în care romanul a fost scris. Nu pot să zic că Nabokov a fost extraordinar de ușor de citit, n-am avut o lectură super cursivă, dar cătinel-cătinel, am parcurs cartea cu multă plăcere. M-am atașat de personaje, am trăit fiecare moment, și, cred eu, dincolo de subiectul cărții, de acuzațiile pe care merită sau nu să i le aducem lui Humbert, toată lumea recunoaște o carte bună când e bună. Și Lolita e al naibii de bună. Humbert Humbert cred că o să rămână un tabu etern, sau dacă nu tabu, cel puțin o dezbatere care nu va avea niciodată concluzie. Oamenii sunt tare complicați și împărți, romantici, dar și realiști, iar Lolita lovește cu atât de multă confuzie pe fiecare dintre ei, încât cred că toată lumea se va simți un pic amenințat de acest volum. Nu e un lucru rău, totuși. Te va pune în cumpănă, îți va întoarce stomacul, fetișurile și simțirile pe toate părțile, apoi dezgolit complet în fața Lolitei, te vei simți în măsură numai să îți aperi vehement credințele, căci după citirea acestei cărți, altceva nu vei mai ști să faci.

În termeni mai obiectivi…5 steluțe din 5 pentru Lolita de Vladimir Nabokov, fără alte obiecții! Recomandările mele ar fi să o citiți, să ignorați ce am scris eu aici, să judecați pentru dumneavoastră cine e Humbert Humbert și să nu vă fie frică de viclenia Lolitei. Cartea e ghidușă, cartea e controversată, dar e plină de sentiment. Iar sentimentele merită resimțite după cum poate fiecare, indiferent de cât de bune sunt ele sau nu. Doar simțind, vom înțelege.

Text de Maria Radulescu

Sursa foto: booknation.ro

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]