Teen Press 
După momentul acela când îți vezi moartea în fața ochilor, când respirația începe să ți-o ia razna, atunci este clipa în care te simți cel mai plin de viață, când te simți renăscut și proaspăt ca un mugure în luna martie. Asta am trăit eu când am terminat penultimul roman al celebrei autoare sud-americane, Isabel Allende, intitulat „Caietul Mayei“. Deși, de-a lungul lecturii, viața nu mi-a fost pusă în pericol, aventurile protagonistei au avut un asemenea impact asupra mea, încât am fost captivă în pielea ei până la ultima pagină, eliberându-mă cu greu.
Maya Vidal este o adolescentă pe care viața a pus-o la prea multe încercări într-un timp prea scurt. Abandonată de ambii părinți, Maya este crescută de bunicii ei, Nini și Popo, care sunt lumina ochilor ei, pentru care ar trece prin foc și viceversa. Moartea bunicului Popo o răvășește pe fată, acest eveniment marcând începutul sfârșitului, o decădere din care Maya nu-și va putea reveni decât mulți ani mai târziu. Încetul cu încetul, alcoolul și drogurile devin cele mai bune prietene ale tinerei cu inima ruptă în mii de bucăți, iar viața ei face o rotație de 180 de grade care îi ia pe toți prin surprindere. Deși este internată într-un centru de dezintoxicare din Oregon, Maya reușește să evadeze și se aventurează pe un drum care aproape îi aduce moartea.
Pe masură ce parcurgeam paginile romanului, nu am putut să nu observ antiteza stranie care se desfășura în fața mea: cu toate că Maya este dependentă de droguri și alcool, mintea fiindu-i împăienjenită de aburii suferinței, aceasta povestește cu neobișnuit de multă luciditate și detalii evenimentele din anii haotici, care ar trebui să se reducă la niște umbre și zgomorte înfundate.
După jumătate de an în care nimeni nu a știut nimic despre tânăra rătăcită în păcat, nici măcar ea însăși, amețeala din capul protagonistei începe să dispară, iar înțepăturile de ac să se vindece, atunci când bunica Nini o prinde din a se adânci și mai tare în prăpastia în care a căzut și o aduce înapoi cu picioarele pe pământ. Pentru a șterge urmele trecutului, Nini consideră că cel mai potrivit loc pentru ca Maya să se reabiliteze este o insulă izolată și îmbătrânită, adică Chiloe.
Aici, adolescenta intră într-un alt univers, în care își găsește din nou echilibrul și scopul în viață, cunoscând până și iubirea, alături de un turist american pe nume Daniel. Purificarea protagonistei este posibilă doar prin iubirea celor apropiați, care sunt dispuși să facă orice pentru a o revedea pe vechea Maya, dragoste fără de care ar fi fost puțin probabil ca fata să simtă din nou căldura fericirii.
Inițial, citind pe copertă „un roman despre vindecare“, mintea mea a procesat automat că despre vindecarea Mayei trebuie să fie vorba. Ei bine, este mai mult decât atât. „Caietul Mayei“ se derulează pe două planuri: insula din arhipelagul chilian Chiloe, tărâm al meditației și împăcării cu sine, și planul trecutului Mayei, îmbibat de alcool, droguri, prostituție și experiențe scoase parcă dintr-un film horror. Alternanța acestor straturi oferă cititorului o senzatie foarte interesantă, chiar unică aș putea spune. După un episod din memoriile tulburătoare ale protagonistei, pe care cititorul le parcurge cu sufletul la gură, uitând parcă a mai respira și retrăind odată cu Maya toate ororile trecutului, acesta își regăsește pacea interioară și poate răsufla liniștit de-a lungul povestirilor prezente din Chiloe.
Până să ajung la cea din urmă pagină a cărții, am realizat că scrisul caligrafic ce conturează cuvântul „vindecare“ nu se referă doar la tămăduirea Mayei, ci și a cititorului. Momentul în care pulsul îți revine la normal, odată ce în mintea ta imaginea edenică a insulei prinde din nou contur, reprezintă clipa în care este cel mai evident faptul că nu doar Maya beneficiază de tratament, dar și persoana din fața cărții, care se simte curățată pe dinăutru, renăscută și spiritualizată.
Astfel, observăm faptul că cititorului i se transmite puterea terapeutică a mediului tropical al insulei, romanul trecând din sfera fantasticului în cea a realismului – „Caietul Mayei“ nu este o simplă istorioară care ți se derulează în fața ochilor lăsându-te insensibil, ci te îndeamnă să crezi în vindecare și în faptul că persoanele se pot într-adevăr schimba. Și ce mod mai bun de a te convinge dacă nu prin resimțirea efectelor pe propria piele?
Un alt lucru pe care îl găsesc aparte în acest jurnal emoționant este vocea tinerei fete. Lăsând la o parte faptul că fără ea, cartea nu ar face nici doi lei și că este elementul central al romanului, aș vrea să subliniez funcția persuasivă pe care o are glasul adolescentei în toată povestea asta. Deși cititorul poate nu înțelege mereu acțiunile iresponsabile ale Mayei, înfuriindu-se adeseori pe judecata ei juvenilă, vocea din spatele textului imploră parcă iertarea acestuia, disculparea fiind condiția „sine qua non“ pentru ca Maya să se ierte pe sine.
Întreaga operă, de la povestea propriu-zisă și până la localizarea în timp și spațiu, este definită prin mai multe granițe: prăpastia dintre dependență și reabilitare, confluența lumii noi, din America de Nord, cu cea a lumii vechi, din America de Sud, alternanțele rural-urban, tinerețe-bătrânețe și realism-fantezie. Acest lucru oferă varietate și o perspectivă largă prin faptul că, în spatele poveștii de reabilitare a Mayei, depistăm și alte aspecte culturale, sociale și istorice, dictatura ciliana din secolul XX fiind doar un exemplu.
Cu toate că fanii lui Isabel Allende îi recunosc cu greu stilul în „Caietul Mayei“, asta nu înseamnă că acest roman nu te va marca profund. În timp ce orice persoană cu un trecut mai zbuciumat își va găsi alinarea, cei care au avut norocul de a nu se confrunta niciodată cu o astfel de decădere vor învăța să ierte, în loc să judece. Astfel, recomand „Caietul Mayei“ tuturor, deoarece fiecare dintre noi va beneficia sufletește de pe urma acestei lecturi, într-un mod sau altul.
