Ioana Picoş, de la adolescenţă spre maturitate (I)

Interviu Ioana Picos - partea I


Interviu Ioana Picos - partea I

Ioana Picoş este un exemplu de om care a reuşit să-şi învingă temerile proprii, să se autodepăşească şi să intre în lumea maturităţii profesionale, prin autodisciplină şi muncă asiduă, fără să-şi uite inocenţa şi fără să-şi încalce vreodată principiile care i-au definit în timp personalitatea.

Timidă, idealistă şi cu un simţ al modestiei mai rar întâlnit în lumea showbiz-ului, dar în acelaşi timp o fire puternică, Ioana ne povesteşte cum a fost drumul său de la adolescenţă către artistul pe care-l cunoaştem azi cu toţii. Evoluţa personală şi profesională a Ioanei este unul dintre exemplele de succes ale acelor oameni care reuşesc în viaţă prin forţele proprii şi, de asemenea, care ştiu ce înseamnă să ai şi să respecţi un mentor. Ioana ne-a surprins plăcut prin naturaleţea şi deschiderea sa, arătându-ne că, înainte de toată faima pe care un om o poate cunoaşte, trebuie să rămânem în primul rând oameni.

Cu siguranţă avem ceva de învăţat din experienţa Ioanei Picoş. Un interviu care merită citit cuvânt cu cuvânt! Enjoy 🙂

(partea I)

de Gabriel Ban – redactor-şef
foto: Raluca Anculete – fotoreporter

R.: Spune-ne despre prima ta carieră. Am văzut în autobiografia ta că ai lucrat ca educatoare. Cum te leagă lucrul ăsta de copii?

Ioana Picoş: Da. A fost o alegere, când a fost să dau la liceu, a trebuit să mă gândesc ce vreau, şi am oscilat între Liceul Pedagogic (n.r. – C.N. „Elena Cuza“, Bucureşti) şi Lovinescu – erau amândouă aproape de casă, unde stăteam în perioada aia. Lucrul interesant la Pedagogic era că puteai ieşi educatoare sau învăţătoare – în cazul meu am fost ambele: am fost prima generaţie cu dublă specializare, învăţătoare-educatoare şi bilingv engleză. Sau Lovinescu, unde se preda limba portugheză, care era o nouate.

R.: Şi n-ai făcut portugheză? N-ai mai ajuns acolo?
I.P.: N-am ajuns acolo, fiindcă la ora aia nu am rezonat cu limba portugheză. Nu mi-a plăcut şi pace! 🙂 Deşi toată lumea îmi spunea: băi, e foarte tare, e foarte interesantă! Ulterior mi-am dat seama că e foarte mişto, dar a trecut timpul. Şi… n-am ştiut eu foarte bine cu ce se mănâncă Pedagogicul ăsta. M-am uitat, pur şi simplu, la ce examene sunt de dat, în ce constă admiterea. Şi am văzut că îmi place, că, printre altele se făcea muzică, ceea ce am mai făcut la Liceul de Arte din Brăila, Haricleea Darclée, acolo am făcut 5 ani pian. Apoi, când am venit în Bucureşti, am fost în corul Radiodifuziunii Române 3 ani şi tot aşa. Cu muzica am tot avut de la 6 – 7 ani tangenţe.

R.: Cu copiii, cum te înţelegeai? Spuneai în biografia ta că te iubeau.
I.P.: Da! (n.r. – râde) Sunt oameni şi oameni, să ştii. Nu la toată lumea au copiii lipici. Îmi aduc aminte că şi eu eram aşa când eram mică: putea să fie o persoană interesantă, putea să fie o persoană vorbăreaţă, dacă nu avea acel ceva, nu şi pace! Dar dacă vedeam, aşa, un om care să fie cald, asta era!, mă lipeam de sufletul lui şi nici că nu-l mai lăsam. În cazul meu – de asta zic că alegerea liceului pedagogic a fost mai mult de siguranţă – mi-a plăcut tot ce înseamnă pictură, muzică, poezie. Şi mi-a plăcut ideea. Mi-am zis, măi, ce-ar fi să fac lucrul ăsta. La o adică, dacă vreau, voi putea să predau oricând. Lucrul ăsta nu dispare, diplomele sunt tot acolo. Am făcut, mi-a plăcut. A fost mult mai greu decât am crezut. Toate credeam (eram o clasă numai de fete) că e foarte tare, drăguţ!, ne jucăm, colorăm, lipim… siiigur! Şi vine momentul de, OK, acum e pe bune! Şi trebuia să faci şi şcoală – liceul propriu-zis -, să rezolvi proiecte de activitate pentru grădiniţă, de lecţie (pentru I – IV). Şi trebuia să le pregăteşti cu două săptămâni înainte, să le pui la punct, să fie ceas totul. Copiii să te asculte, să le captezi atenţia. Faptul că nu erai tu învăţătoarea lor, nu aveai nici o autoritate whatsoever. Copiii erau: OK, îmi place, bine. Nu îmi place? Mă uit pe pereţi şi n-ai ce să-mi faci. Plus perlele de rigoare: cu cât erau mai mari, cu atât te aşteptai la mai multe năzbâtii.


Interviu Ioana Picos - partea I

R.: Povesteşte-ne o întâmplare mai trăsnită 🙂
I.P.: Ce am ţinut minte – nu mi s-a întâmplat mie, i s-a întâmplat unei colege, dar noi ne ajutam între noi la lectiile predate: o colega preda şi două asistau, o ajutau cu materialele didactice, căci trebuia să fie foarte bine eficientizat timpul. Şi colega mea s-a îmbrăcat business, avea o fustă până la genunchi, într-un sacou, cămaşă, na, adică nu te duceai oricum în faţa copiilor şi mai erau şi profesorii, îţi dai seama că toţi erau cu lupa pe tine. Şi într-o pauză – ăştia micii erau clasa a IV-a şi deja începuseră să aibă un pic de tupeu, să fie „suntem şhecheri“; iar noi ne uitam la ei şi ziceam: băi, când eram într-a IV-a…

Colega mea era pe culoar şi se ducea către unul din profesorii care erau în spatele clasei şi în momentul ăla iese un băieţel din bancă şi, în gura mare, s-a auzit în toată splendoarea „Domnişoară, sunteţi foarte sexy în fusta asta!“ (n.r. – râde). Colega n-a reacţionat, n-a ştiut ce să-i spună, s-a uitat imediat la profesor. Profesorul… linişte, se auzeau greierii.
Dar, când am predat eu, când am fost eu educatoare, unde am avut grupă mică, acolo n-am avut probleme. Totuşi, cea mai grea este grupa mică. Toată lumea spune că sunt mici, că-s cuminţi…

R.: Erau agitaţi, aveau ADHD?
I.P.: Şi cu ADHD-ul ăsta, dacă stau să mă gândesc, e o chestie foarte generală. Dacă acuma un copil are mai mult zvâc, gata, are nu-ştiu-ce. Încearcă să-i găseşti o activitate legată de sport, balet, vezi pe ce merge. Foarte mulţi copii sunt ţinuţi în faţa calculatorului sau televizorului, se îndobitocesc şi încep să dea în altele, evident. Am avut şi copii care făceau destule năzbâtii, şi copii care aveau probleme. Dar, asta este, îţi asumi. Însă, perioada de 4 ani în care am predat şi la grădiniţă şi ca învăţătoare, ca practicant, nu prea a avut legătură cu „eu educatoare şi atât“. Fiindcă nu mai aveam nici colegele care să m-ajute, nici profesorii care să-mi dea câte un hint. Eram singură şi erau foarte mulţi. Adică, în grădiniţele de stat, teoretic, sunt undeva la 15 copii într-o clasă… Da!, erau 32 şi toţi aveau în jur de 3 ani!

R.: Te-ai întoarce în învăţământ dacă ai avea ocazia?
I.P.: Nu. Am avut ocazia de multe ori şi mi s-a propus. Am lucrat şi la after school, am predat şi limba engleză, am făcut şi cursuri de teatru şi de canto cu copiii. E foarte frumos, foarte, foarte frumos. Au aşa o viaţă în ei şi pur şi simplu te uiţi în ochii lor şi simţi aşa un suflet mare. M-a ajutat Dumnezeu şi am văzut copii foarte dotaţi şi foarte deştepţi. Cumva, mă uitam la ei şi îmi dădeam seama cum vor fi mai încolo. Copiii care vin acum au ceva special. Se tot nasc de ceva timp încoace copii tot mai speciali.

R.: Că tot vorbeam mai devreme liceu. Spuneai că liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta. Cum era viaţa ta de liceu? Chiuleaţi?
I.P.: Da, aşa a fost, cea mai frumoasa perioada! La liceul Pedagogic se impunea totuşi o etichetă. Întotdeauna, încă din clasa a IX-a ni s-a spus: „Nu sunteţi orice liceu, nu e liceu de fiţe, nu este doar un liceu de prestigiu, la modul nume şi atât. Voi sunteţi un liceu pedagogic şi voi sunteţi următoare cadre didactice, deci un exemplu. Trebuie să aveţi mare grijă ce faceţi!“. Mai mult decât atât, în liceu, jos, la parter, erau şi clase de copii I – IV. Deci, îţi dai seama că nu puteau să te vadă oricum îmbracat sau cu ţigara-n gură.

Interviu Ioana Picos - partea I

R.: Şi a funcţionat asta pe atunci în liceu?
I.P.: Acum nu mai ştiu cum mai e, dar atunci da. Bine, şi atunci se făceau trăsnai. Eu nu sunt fumătoare, deci n-am avut chestia asta. Dar erau colege care se mai duceau în băi să fumeze, se ascundeau după tufişuri. Într-adevăr, mai chiuleam (n.r. – râde), dar de ce? Pentru că era atât de frumos afară. Nu eram „hai să chiulim, să ne ducem să facem nu-ştiu-ce tâmpenie“. Nu, dacă era să chiulim era ca să ne ducem în parc, să stăm pe o bancă şi să vorbim. Dar cum făceam? Hai că acuma le dau idei cititorilor (n.r. – râde).

R.: Nu-i nimic, oricum deja securitatea în şcoli a devenit acum exagerată, au cartele de acces…
I.P.: Bine, şi noi aveam pază, ulterior ne-au pus camere de supraveghere. Dar luam câte un fapt real şi-l mai transformam un pic – am văzut noi că funcţionează (n.r. – râde). Ultimele ore erau de obicei ore de educaţie fizică sau pictură sau mai ştiu eu ce; şi se mai întâmpla că ultima oră nu se mai făcea, că se întâmpla ceva şi proful respectiv avea o treabă prin cancelarie. Şi aşa ne duceam la profesorul de la penultima oră: „Ştiţi, nu se mai face ultima oră, iar pentru ora dvs. am învăţat deja şi ne puteţi asculta săptămâna viitoare. Nu putem şi noi să plecăm?“ Oricum ei ştiau că noi învăţăm. Şi, aşa, cu două ore libere, tai-o!

R.: Cum a fost trecerea ta prin liceu: ai intrat un boboc care încă nu ştia ce vrea de la viaţă şi după aceea, când ai ieşit într-a XII-a…
I.P.: …nu prea ştiam ce vreau. Dup-aia, în facultate, nu prea ştiam ce vreau… (n.r. – râde). Cred că suntem într-o căutare continuă. Eu m-am transformat în liceu. În clasa a IX-a aveam nişte idei despre viaţă… şi m-am gândit, OK, predau şi văd cum e. Plus, luptele mele de adolescentă – nu ştiu cum e la băieţi -, la fete e o adevărată căutare interioară: ce vreau de la viaţa asta?, se transformă corpul, nu înţelegi ce ţi se întâmplă. Sau dacă înţelegi, îţi iau hormonii razna şi ai tot felul de frustrări. Pe lânga asta, vine clasa a IX-a unde ai colegi noi, profesori noi la fiecare materie, şcoală nouă, e totul nou. Adică, e cum nu se poate mai prost (n.r. – râde).

R.: Ţi-a fost greu să treci de a IX-a?
I.P.: Mi-a fost, fiindcă venisem după o perioadă foarte grea… Cu puţin timp în urmă murise tatăl meu… Nu m-am aşteptat la asta – nimeni nu s-a aşteptat la aşa ceva, nu era ca şi cum ar fi fost bolnav, a fost o chestie stupidă. Şi m-a afectat foarte mult, mai mult decât am lăsat să se vadă şi mai mult decât credeam că m-a afectat. Iar în momentul în care am dat de oameni noi la liceu, am avut o problemă de integrare, fiindcă nu cunoşteam mediul şi eram foarte introvertită. Gândeam lucrurile, înţelegeam, îi observam pe colegi, dar îi lăsam în pace şi tăceam din gură.

R.: Dar a venit şi momentul în care te-ai integrat în grupul clasei.
I.P.: M-am integrat la modul că veneau colegele la mine în pauze să-mi spună ce probleme au şi să le sfătuiesc ce ar trebui să facă. Fiindcă, uşor, uşor, mi-am spus părerea, dar nu am încercat să intru cu forţa în viaţa nimăniu, ci doar să ajut cât pot. Iar lucrul acesta îl fac şi acum, las omul să vină, dacă el crede că îl pot ajuta cu ceva, OK. Dacă nu, so be it! Şi de la fata aia care stătea în ultima bancă… locul clasei care ulterior a devenit locul unde stăteam noi, ăia mai cool (n.r. – râde). Că ne era aiurea într-a IX-a să stăm în primele bănci unde stăteau colegele mai „tocilare“. Noi să stăm în spate unde să ne vedem noi de ale noastre. N-a fost aşa, ulterior, noi, în spate, eram cele mai vorbăreţe, aveam un grup al nostru. De la fete cu care nu mă înţelegeam în clasa a IX-a, am ajuns să fim foarte bune prietene. În clasa a XII-a, în ultima zi de şcoală, nu ştiu când am mai plâns în halul ăla, cum nu m-aşteptam. Îţi dai seama, toate eram machiate, ca de bal, eram un zâmbet, suculeţ, prăjitură şi când a venit momentul că gata!, ne-a buşit plânsul pe toate. Avem şi poze cu nasul roşu (n.r. – râde). Ne-am promis că o să ne revedem, că o sa ţinem legătura. Evident, nu s-a întâmplat chestia asta decat partial. Timpul trece, se răcesc relaţiile.

R.: N-aţi făcut nici o reuniune?
I.P.: Deocamdată, nu. Bine, ne-am mai văzut, dar nu ne-am văzut cu tot cu dirigintă. Am mai ieşit câteva la un restaurant, cât am putut. Fiindcă foarte multe dintre noi au plecat din Bucureşti, fiind învăţătoare sau educatoare. Şi le era un pic mai complicat să vina. Plus că unele s-au măritat şi au făcut şi copii, chiar după clasa a XII-a; deci ne-a fost cam greu să facem o reuniune în adevăratul sens. Păstrăm legătura cât putem de mult. Printre puţinele mele prietene foarte bune, de suflet, sunt două foste colege de liceu 🙂


Interviu Ioana Picos - partea I

R.: Care a fost prima ta experienţă cu teatrul?
I.P.: Mi-aduc aminte că m-a dus mama la Grigore Preoteasa (nr. – Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti), când ne întrebam către ce facultate să mă orientez, iar sora mea, Sabina, tot zicea „Băi, asta-i bună de teatru!“

Şi am mers la Teatrul Podul, iar acolo era Gianina Corondan care tocmai improviza ceva. Era foarte frig, era întuneric, era noiembrie sau decembrie, iar Gianina, acolo, cu un tânăr, făcea o improvizaţie de genul facem dragoste sau aşa. Iar eu când am văzut aşa ceva m-am retras, mi-am zic că eu aşa ceva nu voi face în viaţa mea. Eram mică, dar ziceam că pentru mine e clar, teatrul nu-i de mine. Motiv pentru care am şi mers la Comunicare şi Relaţii Publice (n.r. – SNSPA).

R.: Şi totuşi…
I.P.: Am ajuns în Pod datorită faptului că maică-mea a ţinut cu tot dinadinsul să ajung acolo. Eu nu ştiam ce-i aia, abia ajunsesem în Bucureşti, eram un copil de 12 ani. Nu ştiam cu ce se mănâncă, habar n-aveam. Am intrat acolo, o s-o ţin minte pe mama, zicea: „Domnule, locul ăsta musteşte de artă!“, exact aşa a spus. Şi eu mă uitam stânga-dreapta la toţi oamenii ăia ciudaţi, zic, Doamne!, ce are mama, ce a păţit?! (n.r. – râde). Şi când am intrat acolo, domnul Naum mi-a spus să stau pe un cufăr vechi, toţi s-au aliniat şi se uitau la mine, era întuneric şi era un reflector pus pe mine, mă simţeam ca un exponat. Groaznic m-am mai simţit atunci! (n.r. – râde). Ăsta cred că era un test, ca să vadă cum mă simt fiind privită, când toţi ochii sunt pe mine.

R.: Cred că aveai nişte emoţii…
I.P.: Da, şi emoţii de genul „ce vrea ăsta de la mine?, ce urmează să fac?, ce-i aici?, ce-i cu oamenii ăştia?“ – habar n-aveam eu. Dar era bine că era mama acolo, aveam siguranţa asta (n.r. – râde). Şi ştiu că m-a întrebat dumnealui (Cătălin Naum): „De ce ai venit aici?“. Iar eu, foarte nonşalantă, i-am răspuns: „M-a adus mama“. Şi zice: „Îţi place aici? – Nu!“, am fost foarte sinceră (n.r. – râde). Dumnealui m-a mai rugat să rămân, cred că tocmai pentru sinceritate. M-a pus pe bancă lângă dumnealui şi mi-a zis: „Ioana, uită-te la ce fac ei şi mai gândeşte-te dacă vrei să vii sau nu“.

Când i-am văzut pe ăia se rostogoleau pe jos şi făceau ca toate animalele, iar eu nu înţelegeam nimic… maică-mea deja plecase. Zic, Doamne!, dar de ce mi se întâmplă mie asta, ce-am făcut să merit asta? (n.r. – râde). Şi l-am observat pe dumnealui că mai trăgea cu coada ochiului să vadă ce reacţie am. Şi ţin minte şi acum că, la final, s-a uitat în ochii mei şi eu în ochii dumnealui şi m-a întrebat – avea aproape lacrimi în ochi şi eu nu înţelegeam de ce: „O să mai vii?“ Şi atunci am spus: „Poate…“, asta ca să nu-i spun nu direct. Şi mi s-a îndoit inima, adică, am simţit că îşi dorea foarte mult să vin în Pod, dar eu nu înţelegeam nimic de-acolo şi mă speria.


Interviu Ioana Picos - partea I

Apoi, am văzut un spectacol, la un alt teatru. Nu mai ştiu cum se numea piesa, nu mai ştiu despre ce era vorba, dar era tot în perioada aia şi era o piesă abstractă. Asta, apropo de timing şi de a-i da unui om ceea ce poate înţelege pentru vârsta respectivă. Şi, iarăşi, a fost o chestie cu sex, cu nebuni, cu droguri…

R.: Era deja prea mult pentru tine la doar 12 ani…
I.P.:
Îţi dai seama! Când i-am văzut pe ăia cum fac pe scenă, cum urlau, cum se căţărau… Zic, băi, frate!, dar oamenii ăştia ce au?! Sunt bolnavi la cap?! Acela a fost momentul decisiv, când am ieşit din teatrul respectiv şi am spus că ăştia nu sunt sănătoşi la cap, ăştia-s nişte oameni bolnavi, că nu înţeleg cum oamenii dau bani să vadă aşa ceva şi că în viaţa mea nu am să fiu actor. Era exclus! În momentul ăla am pus capac la actorie. O secundă nu m-am mai gândit la teatru! Deşi eu nu ştiam pe atunci că ceea ce făceam deja în muzică şi în zona de modeling era tot un fel de actorie. Dar, habar n-aveam, eu văzusem doar asta şi cu asta, ceea ce pentru mine erau egale cu teatrul. Şi atunci mi-am spus că nici nu vreau să încerc, mai ales că sora mea încercase la UNATC şi nu intrase. Şi eram supărată pe chestia asta. Felul în care i s-a vorbit m-a enervat foarte tare, pentru suficienţa cu care i s-a vorbit. Am rămas eu atunci cu o chihiţă vizavi de teatru.

R.: Cum e să fii vedetă? Mai ai timp şi pentru alte lucruri?
I.P.: Măi, nu mă consider vedetă şi nici nu am fost educată în sensul ăsta. Mă refer la educaţia profesională, dacă vrei. În cel mai bun caz, sunt un artist wannabe, să zicem. Să te numeşti artist este un mare lucru, din punctul meu de vedere. Nu oricine face o chichiţă, gata, e vedetă sau gata, e artist. Ăsta e punctul meu de vedere. Acuma, fiecare e cu părerea lui. Sunt conştientă de faptul că am înclinaţii către mai multe laturi ale artei, dar consider că mai sunt extraordinar de multe lucruri pe care trebuie să le fac pentru a ajunge să mă numesc eu Artist cu drepturi depline. Există oameni extraordinari care au făcut lucruri mult, mult mai mari decât mine.

R.: Ştiu că ai lucrat şi cu Marin Moraru.
I.P.: Da, oh! Asta a fost un noroc, să ştii. Dintre colegii mei de la teatru, eram singura care lucra la modul intens la vreme aceea. Cea de-a doua mea facultate a fost cea de teatru….

R.: Tot la UNATC?
I.P.: Nu, sincer? (n.r. – râde) Uite, am să-ţi spun o chestie: eu eram încă setată că nu vreau să dau la teatru. Făcusem deja SNSPA, iar pe la sfârşitul primei facultăţi am intrat la canto, la Compania de Artişti a Danei Dorian – o!, şi ce experienţă a fost aici! (n.r. – râde).

R.: Ea te-a împins spre teatru, nu-i aşa?
I.P.: Da. Dana Dorian este creatorul meu, Ioana – artistul. Ea este mentorul meu profesional, Dana. Şi ea a fost cea care a ştiut pe ce butoane să apese ca eu să cresc şi să o pot respecta. Eu, dacă nu respect un om – nu mă refer aici la respectul de bun-simţ, ci la acela profesional -, atunci nu consider că am ce să învăţ foarte mult de la acel om. Da, că poţi învăţa chiar şi de la un copil, e adevărat. Dar până la a numi pe cineva mentor, e o treabă!


Interviu Ioana Picoş - partea I

La început, eu şi Dana nu ne înţelegeam sub nici o formă. Când am ajuns la Compania de Artişti, în mine muzica a fost vie de pe la 2 ani şi 8 luni – chiar am amintiri vii de atunci, eram la Brăila, eram în dormitor şi am vrut eu să cânt şi am cântat cap-coadă „Bună seara, iubite!“ (n.r. – Loredana Groza), iar toată lumea trebuia să m-asculte (n.r. – râde). Ei, eu de-atunci ştiam că vreau să fiu cântăreaţă. Am pisat-o pe maică-mea la cap la faza asta cu muzica… Ea mi-a spus: OK, faci liceul de artă. Am intrat acolo în şcoala primară, unde am făcut pian. Dar nu mă împlinea. I-am zis mamei, OK, o fac, căci ştiam că nu poţi ajunge la canto dacă nu faci în clasele I – VIII două instrumente, unul principal, unul secundar. După aceea faci canto, aici fiind vorba mai întâi de o educaţie muzicală.

Când am venit la Bucureşti, nu am mai continuat cu canto. Era doar la Lipatti sau la Enescu, dar nu am vrut să mai continui, fiindcă nu era ceea ce căutam. Mi-am zis că mă duc la o şcoală generală care-o fi şi aia e!, iar în clasa a IX-a oi vedea ce-oi face. Între timp, am fost în corul Radiodifuziunii Române şi acolo am învăţat foarte mult rigoare, profesionalism, ce înseamnă să respecţi oameni care sunt foarte, foarte bine puşi la punct pe muzică. Am învăţat enorm de mult de acolo. Şi puteam să merg mai departe, dar, din nou, nu simţeam că mă împlineşte. Iar am schimbat macazul. Am lasat-o baltă, iar maică-mea mi-a spus: „Ştii ce? Vrei muzică, vrei pictură, vrei ce vrei tu… întâi faci şcoală şi dup-aia!“ Motto-ul maică-mii era: „Faci ce vrei după Bac!“ (n.r. – râde).

R.: Cred că aproape toţi părinţii spun asta.
I.P.: Tot ce-i posibil. Şi am zis, OK, am început Comunicare şi Relaţii Publice, iar prin anul III, la final, am ajuns la Dana. Aveam două opţiuni: ori la Crina (n.r. – Mardare), ori la Dana Dorian. Am ales Dana Dorian. Eu consider că nimic nu e întâmplător. Şi m-am dus la ea. Era doar ea la sală, Compania avea sala pe Sevastopol pe atunci, nici nu ştiam unde e aia. Şi aveam emoţii, Dumnezeule mare!, mi se răciseră palmele, tremuram toată şi doar atât am văzut: o femeie frumoasă, cu nişte ochi albaştri şi hipnotizanţi. Mi-era o frică, mă gândeam, Doamne!, ce-o să creadă femeia asta despre mine. Am pregătit o melodie despre care nu ştiam că Dana scrisese versurile melodiei, deci ca să vezi ce întâmplare! Am cântat o piesa de-a Andrei, am zis: ce-o fi, o fi! Iar Andra nu cântă orice, era totuşi una din piesele ei de rezistenţă. Şi m-am dus, am închis ochii şi am spus: OK, asta sunt, cu asta defilez, m-o place – bine, nu m-o place – asta e! Doar n-o să-mi taie capu’! (n.r. – râde).

Am cântat, îmi bătea inima, m-a oprit – am zis: auăleu!, dacă m-a oprit e foarte prost sau e ceva în neregulă! Nu, nu era prost, pur şi simplu ea şi-a dat seama de ceea ce pot să fac şi care-i potenţialul meu, căci nu avea timp de pierdut. Mi-a spus să mă aşez, îmi batea inima, eu stăteam exact ca la Naum – la fel m-am simţit, parcă îmi făcea o radiografie. Se uită la mine şi-mi zice: „Îmi place de tine. Da, te vreau.“ Uaaai, când am auzit, au urmat cele mai frumoase zile din viaţa mea; îmi ziceam, Doamne!, am reuşit! 🙂


Interviu Ioana Picoş - partea I

R.: Era ceea ce-ţi doreai, nu?
I.P.: Era ceea ce credeam că-mi doream. Fiindcă eu am crezut că mă duc să învăţ canto şi, vai, ce draguţ! Siiigur! (n.r. – râde). În momentul în care am intrat în Compania de Artişti, de fapt toţi care am intrat aici, avem o impresie despre noi, nişte aşteptări. Când absolvim, mă rog, cei care reuşesc să absolve, căci la Compania de Artişti e greu să intri, dar e şi mai greu să termini (n.r. – râde). Pentru că Dana este un om dur, ea nu pierde timpul: vrei să înţelegi, bine! Nu vrei să înţelegi, uşa e acolo! E un fel de Sanda Manu pe canto. Sanda Manu e pe teatru (n.r. – regizor şi prof. univ. de teatru).

Dana merge pe regula „e ca mine sau nu e deloc“. Eu n-am ştiut lucrul ăsta. Mie mi se părea o doamnă foarte drăguţă, glumeaţă… Da!, dar când e vorba de muncă, s-a terminat! 🙂

R.: Te-a disciplinat, practic…
I.P.: Vai de mine, Dumnezeule!, a scos untul din mine! (n.r. – râde). A scos ce nu credeam că există!

R.: Au fost momente când ai simţit că vrei să renunţi la colaborarea cu Dana Dorian?
I.P.: De la început! (n.r. – râde). Şcoala durează un an, dar un an fără vacanţă de vară, de Paşte sau de iarnă. Nu se cumulează efectiv un an. Deci, calendaristic, e mai mult de un an. Încă de la început, eu puneam mereu întrebări. Pentru mine e important să înţeleg de ce, vreau eu să ştiu logica lucrurilor. Iar Dana, necunoscându-mă până atunci, credea că fac mişto sau că vreau eu să fiu mai cu moţ. Şi s-a enervat la un moment dat. Pe mine m-a luat prin surprindere, nu înţelegeam ce am făcut. O tot întrebam da’ de ce aşa, da’ de ce nu-ştiu-cum. Iar la un moment dat, s-a dus la birou, s-a aşezat – ea, când se enervează, are o anumită mimică şi face nişte gesturi – şi a făcut o pauză. Şi erau şi toţi colegii mei de faţă. Dana a încercat să se adune şi mi-am dat seama că e groasă rău de tot treaba! M-a chemat serioasă la birou, iar eu mă uitam la eaşi aşteptam să văd ce e. Îşi ridică ochii şi – foarte serioasă, îi simţeam starea de nervi -, mi-a zis: „Noi două nu ne înţelegem!“ În momentul ăla am simţit că mi-a dat cineva un pumn în cap sau în inimă. Nu m-aşteptam, am îngheţat! Şi mai erau şi toţi colegii mei de faţă – îmi venea să întru în pământ (n.r. – râde). Îmi zice: „Măi, probabil că noi nu ne înţelegem. Nu trebuie să te înţelegi cu toată lumea. Metoda mea poate nu este una potrivită pentru tine. Cred, sincer, că ar trebui să ne despărţim!“

R.: Şi ce-ai făcut atunci?
I.P.: În momentul ăla am înlemnit… Dar, dar! Am plecat, am bocit… mult (n.r. – râde). Dar de ce a făcut Dana chestia asta? Fiindcă eram leneşă, fiindcă mi-a dat să fac nişte lucruri, care erau baza!, şi nu le făceam. Le făceam când aveam chef, când îmi aduceam aminte, o luam ca pe o joacă. Nu-i o joacă! Atunci când vrei să faci performanţă, nu e joacă nimic!

Şi ăla a fost duşul rece. În acel moment m-am supărat pe mine. Şi am revenit, am muncit, iar ea tot trăgea de mine să vadă până unde fac poc! M-a pus să cânt imediat după ce am făcut flotări sau genuflexiuni, am cântat alergând prin sală, am cântat în picioarele goale, m-a făcut să plâng – de altfel, la Dana Dorian este o regulă: nu boceşti în faţa ei! Plângi acasă, unde vrei tu. „Teatrul“ ăsta, fiţele… ea le consideră fiţe -, fiţele nu au ce căuta la Compania de Artişti. Deci, dacă-ţi venea să plângi, îţi înghiţeai gâlciul şi continuai! Sincer, m-a pregătit pentru viaţă. M-a călit într-un mare fel!


Interviu Ioana Picoş - partea I

Ulterior, a venit vacanţa de vară şi eu înaintasem, dar încă aveam foarte mult de lucru: vibrato-ul, diafragma, expiraţie, e diafragmare, emisie trei forte – să cânţi sus şi puternic fără să-ţi rupi gâtul. E mult de muncă. Şi eu nu aveam pregătit bine. Şi ne-a dat un examen. Noi nu ştiam că este examen, noi venisem la oră. Când am intrat în sală, erau aliniaţi oameni. „Aveţi o piesă impusă, aveţi improvizaţie de teatru, aveţi două a doua piesă de cântat şi aveţi interviu cu presa.“ Noi credeam că e ultima zi şi că bem un suc şi mâncăm prăjituri (n.r. – râde). Maaamă!, am intrat in fibrilaţii cu toţii, ce ne facem! Ăsta a fost examenul de mers mai departe, de văzut la ce nivel suntem.

În momentul ăla s-a declanşat revelaţia Danei. Şi de asta spun că e un pedagog extraordinar, dacă reuşeşti să faci faţă provocărilor ei. Fiindcă, eu am făcut prima piesă şi a doua etapa a fost o improvizaţie de teatru. Nu ştiam ce urmează să fac, nu ştiam ce vrea să fac. Şi totuşi trebuia să fie imediat. Şi mi-a spus: „Ai 10 secunde să fii în culise şi să te pregăteşti, după 10 secunde intri în scenă şi eşti nebună.“ Şi aici trebuia să fii şi credibil, nu doar s-o faci pe nebunul. Trebuia să găseşti în tine resursele, nebunia respectivă. Nu mă întreba de unde a venit inspiraţia. Şi, cum spune şi Dana, e important să intri în scenă, dar mai important este să găseşi un motiv ca să ieşi. Căci nu ieşi doar pentru că trebuie să ieşi. Şi am făcut chestia asta. Faza este că am început să fac pe nebuna şi toţi pufneau în râs. Iar eu trebuia să fiu în continuare nebună, să-i dau înainte în timp ce ei se stricau de râs; în capul meu rula totuşi ce ieşire să fac, de ce anume să mă leg? M-am legat de faptul că m-am văzut în oglindă şi m-am speriat de mine şi am început să aud voci şi nu-ştiu-ce şi am luat-o la goană, ieşind din scenă. Iar pentru chestia asta, Dana a zis fată dragă, eşti tare! După care a venit cea de-a doua piesă, iar apoi interviul cu presa. Or, Dana este un om…, Dumnezeule!, deci nu vrei să intri în gura ei (n.r. – râde). Este un om de presă extraordinar, extraordinar! Ce întrebări mi-a pus…! Ideea este că ea vrea să pregătească un artist pentru orice! Să poţi să faci faţă oricărei situaţii. De asta ne punea cele mai incomode întrebări, la care trebuia să ştii foarte bine cum să răspunzi, ca să nu se reinterpreteze – chestie care e foarte la modă acum, din păcate. Să nu te enervezi, să ai un autocontrol foarte mare.


Interviu Ioana Picoş - partea I

La fiecare probă se dădea un punctaj. La muzică, neavând încă tehnica pusă bine la punct, nu am luat un punctaj foarte mare. Dar, pe ce am plusat foarte mult, a fost pe teatru şi pe interviul cu presa: comunicare 🙂 Aici, am luat punctajul maxim dintre toţi. Eu am rămas suprinsă, iar acela a fost un moment în care m-am impulsionat, mi-am făcut şi le-am făcut o promisiune ca în vacanţa de vară, în două luni jumate, dacă nu am tehnicile canto perfecte – lucruri care se fac în 6 luni de studiu -, eu nu mai vin la Compania de Artişti, deşi îmi doream al naibii de mult să vin aici. Toţi au rămas mască, evident. În vacanţă, nu exista zi de la Dumnezeu să nu studiez. Primul lucru pe care-l făceam dimineaţa era să beau un pahar cu apă, ca să nu mă deshidratez, studiu timp de o oră jumate sau două, până simţeam că nu mai pot. Studiu, studiu şi iar studiu. Când am venit înapoi, aveam 3 piese pregătite, una dintre ele fiind „Natural woman“ (n.r. – Aretha Franklin). Dana nu dădea piese la-ntâmplare. Şi nu tu îţi alegeai piesele, Dana trebuia să considere că eşti suficient de pregătit şi asta şi ca să-ţi protejeze corzile vocale. Că nu poţi să urli acuma pe Christina Aguilera…

Şi, cu jumătate de gură, i-am zis: „Dana, ştii… am mai pregătit o piesă… «Natural woman»“ Ea scria, şi-a ridicat ochii la mine: „Natural woman?!… Ai învăţat-o?… Bine, ia să te-aud!“ Când am terminat, mi-a zis: „Băi, fată, tu chiar ai studiat-o?“ Zic, da, ţi-am spus că am studiat în fiecare zi. Atunci am simţit că am făcut nişte paşi uriaşi. Ştii cum e? Ca la dietă sau regim… vrei să vezi că slăbeşti, că se duce acul ăla. Sunt nişte praguri… Dacă psihic reuşeşti să dai înainte, chiar dacă nu vezi imediat rezultatele, dar eşti conştiincios, ele se vor vedea. Nu aveam cum să dau înapoi, fiindcă am făcut o promisiune. De acolo am început să studiez şi mai mult, să găsesc nuanţe, să mă regăsesc pe mine. Eu de abia atunci am înţeles ce spunea Dana, că nu doar după un an de studiu ştii cu adevărat cine eşti ca artist. Vocal vorbind, am găsit foarte multe lucruri în vocea mea şi cum să mă joc cu emisiile, le-am personalizat. Dar asta în timp, în ani. De abia acum m-am maturizat suficient de mult încât să încep să-mi caut un anumit stil. Eu nu ştiam ce vreau, fiindcă am luat din fiecare, am încercat şi blues, pop-rock, de toate.


Interviu Ioana Picoş - partea I

R.: Şi unde ai ajuns acum?
I.P.: Deocamdată, soul… Deoarece îmi dă ceva din căldura şi liniştea din jazz, dar are şi nişte influenţe din blues… Nu ştiu, am eu ceva pentru muzica asta, o simt foarte frumos. Momentan, pe asta am identificat-o eu ca fiindu-mi foarte potrivită. Uite, sunt persoane precum Andrei Tudor, de exemplu, care mi-a spus că mi-ar merge vocea foarte bine pe pop-rock. Într-adevăr, în stările mele de rebeliune şi de nervi mai fac şi aşa ceva (n.r. – râde). Sunt tot în căutări. Bine, orice artist de altfel, cântăreţ sau actor, trebuie să încerce cât mai multe, ca să poată să se descopere. Că nu poţi să joci numai comedie sau numai dramă. Poţi să le faci pe ambele. Sau, de exemplu, cum joc eu în „Nişte fete“ (n.r. – spectacol de teatru jucat si în scop caritabil), personajul meu are şi momente de comedie, şi momente de dramă. Deci, trebuie să le încerci pe toate. Bine, nu aş cânta heavy metal sau mai ştiu eu ce (n.r. – râde).

R.: Şi cum te-a convins Dana să dai la teatru?
I.P.: Înainte să înceapă vara respectivă, după promisiunea mea, Dana mi-a zis să rămân după oră. Ştiam că am făcut bine, deci nu era de rău. Şi-mi zice: „Fii atentă! Tu trebuie să dai la teatru!“ Pfoai! Deci, în momentul ăla numai la asta nu mă aşteptam! Mi-a picat cerul în cap! Mi-a venit să plâng şi i-am zis: „Să înţeleg că după examenul de astăzi, deşi am luat un punctaj maxim, tu consideri că eu nu sunt bună pentru canto şi nu ştii cum să mă dai afară. Şi vrei să mi-o spui elegant şi să mă trimiţi către altceva…“ La care Dana-mi zice: „Ia loc… Eu ştiam că eşti un om inteligent – în momentul ăsta nu-mi arăţi asta. Taci din gură, gândeşte-te 5 minute şi mai vorbim“ Iar eu nu îneţelegeam: „Stai aşa, te rog, explică-mi! Cum adică să dau la teatru, când eu vreau să fac canto?!“

Şi mi-a zis: „Ioana, ai să faci canto ca şi până acum, dar tu trebuie să faci şi teatru! Or, un actor complet trebuie să cânte, să joace şi să danseze. Gândeşte-te!“ Şi îţi dai seama că după experienţele mele tipurii cu teatrul, nu mai voiam să aud de asta. Plus că, deja ar fi fost o a doua facultate.
Însă, Dana mi-a dat un lucru atât de preţios: dosarul ei cu care a dat la actorie – şi este extraordinară pe actorie, ne-a învăţat foarte multe; sinceră să fiu, ca bază, eu de la ea am învăţat -, monoloage, poezii, tot ce-a dat ea la admitere. Şi mi-a zis să-mi aleg ce-mi place, căci trebuie să-mi placă, şi are dreptate, şi facem pregătirea împreună. I-am spus atunci, că bine, dau o dată, dar dacă nu intru, mă lasă în pace cu teatrul.

R.: Şi ai intrat! Din prima!
I.P.: Am intrat (n.r. – râde), am dat la Spiru. Aveam de ales: Hyperion, Spiru Haret sau UNATC. Dana mi-a zis, OK şi Spiru, dar să dai şi la UNATC! I-am spus că nu vreau la UNATC, pentru simplul fapt că eu începusem filmările şi ştiam ce li se-ntâmpla pe atunci – nu ştiu cum e acum, nu generalizez – celor care erau deja pe un platou de filmare, câte impedimente aveau. Pe atunci, cel puţin, mentalitatea era: domnule!, eşti la UNATC, păi nu faci nimic din teatru sau film, fiindcă noi vrem să te formăm 3 ani şi după aceea poţi să joci. Or eu deja filmam. Deci, din punctul meu de vedere era un regres, căci eu făceam deja un lucru pentru care alţii abia se pregăteau. Dacă asta înseamnă să intru aici, nu, mulţumesc! Nu mă interesează numele instituţiei, ci ceea ce învăţ, că nu te duci cu hârtia la casting.

R.: Plus că acolo există un oarecare grad de aroganţă la admitere.
I.P.: Există un nas pe sus, care nu mi se pare deloc justificat. Sinceră să fiu, am fost la casting-uri pe care le-am luat fără să fi fost încă la nici o facultate. Venisem de pe stradă, dădusem un casting şi am luat. Şi erau alţii care veneau cu UNATC-ul sau mai ştiu eu ce şi nu luau. Până la urmă, Sanda Manu spunea bine: „Talentul îl ai sau nu-l ai. Nu ţi-l dau eu la şcoală.“ Este adevărat că şcoala te conturează şi te şlefuieşte, nu poţi să spui că doar talentul e suficient. E ca şi cum ai spune că am aptitudini să cânt la vioară şi deci sunt bun ca unul care a terminat Conservatorul. Nu este aşa. Dar, până la urmă, testul final este în casting.


Interviu Ioana Picoş - partea I

R.: Şi cum a fost pregătirea pentru admitere?
I.P.: (n.r. – râde) Nu ştiu cum o să se audă lucrul ăsta, dar pregătirea mea pentru facultate a fost o zi cu Dana. O zi, o singură zi! De ce zic asta? Eu învăţasem textele: monolog, povestire, poezii, dar nu le simţeam, nu ştiam de unde să le apuc. Şi mă apucase panica! Am sunat-o pe Dana plângând şi i-am zis că eu nu mai fac nimic! În două zile aveam examen, îţi dai seama. Cum adică nu mai dai?! Dana, eu simt că fac prost. Nu ştiu ce trebuie să fac, dar simt cu siguranţă că ceea ce fac acuma, fac prost. Am fost a doua zi la Dana la sală, după cursurile ei, şi i-am arătat ce mi-am pregătit. Şi-mi zice să-i dau drumul: „Stop! Fals! Tu simţi ceva din ce faci aici?…Zic: nu.. Ea: Păi se vede…“ Şi uite ce înseamnă un pedagog extraordinar, nu doar un actor bun. Pur şi simplu, în 4 ore am înţeles cine erau pesonajele alea, mi le-am asumat, m-am deschis în faţa ei şi ea mi-a zis: „Ioana! În ziua de examen nu citeşti nimic, nu repeţi nimic, da’ nimic! Te duci acolo, eşti tu cu tine – nu repeţi nimic! – şi când intri, dacă tu intri tu cu tine, neîncercând să fii altcineva, tu iei!“.

Am ajuns acolo şi am văzut-o pe doamna Sanda Manu, iar momentul ăla a fost şoc. Ştiam că dumneaei e la Spiru, dar nu ştiam că o să fie în juriu. Şi era chiar preşedintele! M-am dus în faţă, am depus portofoliul, eram albă! Nu mâncasem nimic, nu mai eram eu. Şi îi auzeam pe toţi candidaţii de acolo, vorbind între ei: unu’ că a făcut pregătire un an, că nu-ştiu-ce… Maaamă, deci! Altul, că avea portofoliu atâta, că poezii, că învăţaseră la texte… Şi eu eram cu două poezii, o povestire, un monolog şi-un cântec. Atât! Dar pe care le-nvăţasem foarte bine. Şi-mi zic, mamă!, ce-or să creadă ăştia?! Că fac mişto de ei, cu trei… Şi m-a-ntrebat doamna Sanda Manu cu ce vreau să-ncep. Răsuflu uşurată! Iar asta e o chestie pe care am învăţat-o tot de la Dana: începe cu ceea ce te simţi tu mai bine! Şi am spus o poezie, una pe care am simţit-o foarte mult şi pe care atunci când am interpretat-o, am făcut-o uitându-mă la dumneaei. Era omul de care-mi era cel mai mult frică şi fix în ochii ei m-am uitat.

R.: Ai confruntat-o, ca să spunem aşa?
I.P.: Da, de fapt, m-am destăinuit. Fiindcă poezia cam de maniera aia era. S-a uitat la mine cu nişte ochi mari. Era o poezie de dramă, îmi tremurau mâinile. Eram cu suspinu’-n gât şi cu lacrimile-n ochi. Dar nu mi-au căzut lacrimi; am vrut eu să le ţin.

R.: Le-ai controlat.
I.P.: Da, ceea ce învăţasem de la Dana, ca sa bocesti si sa ai muci pe scena se tot face dar sa poti controla hestia asta la limita suportabilului..mai geu. Şi domnul Vlad Rădescu (n.r. – şef catedră Fac. de Teatru, Univ. „Spiru Haret“) se uita într-un laptop. Şi-mi zic în gând: dom’le!, dar omul ăsta e atent la examen? Dar nici nu se uita la noi. E!, domnul Vlad Rădescu, uitându-se-n laptop, ia foaia mea şi zice: „Hmmm, ce poezie-i asta?“ Îi spun că-i o poezie comică… El, tastând: „Vreau s-o aud! Acum.“
Eu, după ce că tremuram şi eram în prag de plâns de la poezia anterioară… şi el mă punea să spun o comedie… Uau! Şi asta în câteva secunde!

R.: Precum un comutator…
I.P.: Da… Nu mai spun că exact înainte să intru eu, studenţii din anul III au decis să vină şi ei să vadă bobocii. Şi ce să fac? Comedie! Am dat totul din mine, cu zâmbetul până la urechi. Studenţii râdeau, iar juriul era numai un zâmbet. M-au aplaudat! Nu-mi venea să cred !:) La pauză, veneau studenţi din anul III să mă felicite. Băi, pe bune? Eu, iniţial, am crezut că fac mişto de mine, că sunt ironici. Dar deja veneau din ce în ce mai mulţi.


Interviu Ioana Picoş - partea I

R.: Te aşteptai, într-un fel, în mediul ăsta la invidii…
I.P.: Dar şi acum mă aştept. Dar atunci nici nu reprezentam nimic, nici măcar nu intrasem încă. Mai departe am cântat. Apoi, m-a pus doamna Manu să improvizez, să fiu un porc (n.r. – râde).

R.: Şi… cum ai fost porc? 🙂
I.P.: (n.r. – râde) Eram într-o rochie până la genunchi, cu floricele… Ne-a pus pe fiecare să fim câte un animal, dar nu în mediul lui natural, ci cumva să aibă şi personalitate, o latură umană. După capul meu, am încercat şi eu ce crezusem de cuviinţă. Fiecăruia îi spunea: tu o sa fii un arici, tu, un fluture. Eu, la 45 de kile, albă toată şi cu floricele: tu o să fii un porc. Probabil că m-a trădat faţa, căci am rămas şocată şi s-a uitat la mine: adică un porcuşor (n.r. – râde). OK… drept urmare, m-am pus în patru labe şi am început să grohăi. Oamenii erau pe jos de râs. Porc vreţi? Porc sunt! 🙂
A vrut să vadă dacă avem şi chestia asta cu simţul penibilului. Cred că e bine să ai la un moment dat şi acest simţ al penibilului, în sensul să înţelegi dacă ţi se potriveşte sau nu un rol. Nu că să fii închistat – trebuie să fii deschis, dar să ştii o limită a frumosului. După o zi, două, s-au aflat rezultatele. Asta era în vară, în prima sesiune. Şi am aflat că am luat, deşi nu mi-a venit să cred: „Hai, frate! Pe bune?!“. Am sunat-o pe Dana…

R.: Reacţia?
I.P.: Să ţi-o zic mot-à-mot? Dana este un om foarte franc, repet (n.r. – râde). Ca idee, eu cu Dana am început a vorbi cand ne-am cunoscut prima oara cu „Bună ziua, doamna profesoară“ şi ea mă lua la mişto cu „Bună ziua, doamna elevă“ şi am ajuns dupa absolvorea Companiei de Artistil a „Fată, tu ce faci?“. Dar asta în timp, după multă muncă, când am ajuns să merit apropierea asta, care de la ea a pornit. Mi-a zis: „Te rog frumos, spune-mi Dana! Că este chiar aberant…“ După aia, foarte, foarte greu mi-a fost să nu-i zic „doamna profesoară“. „Dacă vrei să mai vorbeşti cu mine, îmi spui Dana!“.

Aşa, şi-o sun: „Alo! Dana? Măi, eu te-am sunat că am luat…“ Şi-mi zice: „Hai, du-te-n… evident c-ai luat. Şi ce crezi? Că-mi faci o mare surpiză? Evident c-ai luat! Hai, pa!“ şi-mi închide! (n.r. – râde).
Şi-aşa am intrat. În perioada aia aveam filmări şi la Buftea.

şfârştiul primei părţi


Interviu Ioana Picoş - partea I

Recommended Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published.