Interviu- Vlad Eftenie

de Cezara Panait- editorul R.C.T.P.
foto:Roxana Leocovici- fotoreporter

Reporter.: Ce ne puteți împărtăși despre Vlad Eftenie, cel din spatele aparatului de fotografiat?
Vlad Eftenie: Dacă mă întrebi acum, îți mărturisesc un Vlad obosit, cu chef de a sta. Ieri am avut o prezentare dificilă, am vorbit despre modul de alcătuire al discursului vizual, alaltăieri am tot fost pe coclauri, vin din excursii. În spate se întâmplă nevoia de a călători, de a întâlni oameni, de a vedea foarte mult. Sunt foarte curios din fire, îmi place să mă plimb și să mă „aprovizionez“ cu informații legate de lumea dimprejur și, mai ales, să îmi urmez pasiunile, care îmbina fotografia cu călătoria și discuțiile, întâlnirea oamenilor. M-am ocupat în vacanța asta exact de lucrurile acestea. În spate mai există și încăpățânare, tot felul de bariere pe care încerc să le ridic, îmbinate bineînțeles, contradictoriu și complementar, cu alte lucruri care sunt, de altfel, surse de bine – curiozitatea și pasiunea pe care o investesc în ce fac.

R.: Care sunt pasiunile dvs. mai puțin cunoscute de publicul larg?
V.E.: Îmi place extrem de mult să ascult muzică. Apreciez oricând un concert live – jazz sau rock. Îmi place să mă uit la filme câteodată, când am timp. Îmi place să stau de vorbă cu oameni. Am avut multe pasiuni si în trecut, spre exemplu colecționarea de timbre, pescuitul, trenurile sunt o pasiune ascunsă a mea. Îmi place pur și simplu, de când eram mic, e ceva din ADN. Îmi place ideea de gară, tren, calătorie, mecanism, siguranță, viteză, timp, sunt tot felul de concepte acolo pe care le regăsesc și pe care nu le pot explica – de ce îmi plac trenurile sau de ce nu îmi plac avioanele. Fotografia a apărut după aceea ca o pasiune arzătoare. Nu știu dacă, curiozitatea poate fi numită pasiune, dar sunt pasionat să fiu curios și să descopăr lucruri noi mereu, să iscodesc lucrurile din jurul meu, poate descopăr ceva.

R.: Sunteți de profesie arhitect, dar ați ajuns să dezvoltați conceptul de fotografie de stradă. Considerați că a fost o trecere naturală sau există anumite discrepanțe?
V.E.: Conceptul de fotografie de strada nu l-am inventat și introdus eu, ci l-a introdus în anii ’50 Henri Cartier-Bresson. Eu l-am descoperit singur, fără să citesc cărți. Lumea mă întreabă azi în permanență: „Ce să citesc să devin mai bun, ce să fac ca să devin mai bun, ce aparat să îmi iau?“ Eu le zic mereu: „Nu trebuie nici să citești și nici să îți iei aparate, trebuie doar sa vrei să faci poze, să fii liber, fără să ai setări în cap și tot felul de lucruri. Trebuie să cauți, să cauți și să cauți exprimarea asta vizuală prin imagine, fotografie. Să încerci să păstrezi momentul, clipa.“ Ca arhitect, sigur că m-am apropiat de oraș și am început să-l înțeleg într-un fel tehnic, așa cum un medic înțelege corpul uman într-un fel în care noi nu îl știm, ei cu siguranță au anumită viziune asupra corpului. Un arhitect vede orașul într-un fel în care știe să-l decodifice. Această decodificare cred că m-a ajutat la un moment dat să interacționez într-un anume fel cu orașul, în care recunosc lucruri. Fotografia mă ajută prin prisma faptului că lucrăm cu timpul și pentru că în jurul nostru se întâmplă atâtea lucruri de care noi nu ne dăm seama și pe care doar fotografia e în stare să ni le arate. Vorbim despre efemer, despre momentul decisiv și aici fac legatura cu fotografia de stradă a lui Cartier-Bresson. După aceea abia am aflat că altcineva a vorbit de momentul decisiv și există lucrurile astea deja inventate, fac parte din metoda de investigare fotografică. Singurul lucru pe care îl putem face este să descoperim pe pielea noastră ce înseamnă, doar citind lecturi exterioare. Arhitectură, oraș, imagine, fotografie. Mi se pare că pot alcătui o ecuație normală, fără nicio discrepanță. E firesc ca de la oraș să treci la imagine, pentru că cu toții putem vedea ceea ce se întâmplă în jur, ca tablou, vizual, și evident, fotografia, care poate să nască ceea ce numesc foarte bine filosofii „cronica orașului“ – orașul care se poate scrie și atunci fotografia care poate deveni instrumental de scriere al orașului – scriere, bineînțeles, cu lumină, așa cum zice Nicephor Niepce, cel care a inventat fotografia, de altfel. Așadar, orașul se poate scrie cu lumină. Iată deci că nu e nici vorbă de discrepanță. Acestea apar pentru cei care nu înțeleg faptul că nu există întâmplare, haos și că toate lucrurile au o ordine și un sens pe care trebuie să-l descoperi apropiindu-te de ele. Asta ne ajută să facem fotografia.
Haosul e doar aparent, pentru cei care nu înțeleg de fapt ce se întâmplă. Așa cum și întâmplarea e doar pentru cei nepregătiți. Pentru ceilalți, există doar armonizarea lucrurilor și fotografia vine să sublinieze acest lucru, fotografia pe care o simți când îți iese bine. Atunci există armonie între lucruri. Fotografia ne ajută să o conștientizăm.

R.: Ce similitudini puteți găsi între arhitectură și fotografie? Ați putea spune că sunt interdependente?
V.E.: Da. Arhitectura și fotografia împart în primul rând domeniul artei. Atât fotografia cât și arhitectura sunt la intersecția dintre artă și știință, pentru că arhitectura știm că înseamnă frumusețe, utilitate, funcțiune și soliditate, ceea ce o trasează la limita dintre artă și știință fixă. Fotografia, la fel, pendulează între obiectivitate și subiectivitate, între realism și pictorialism, drept pentru care ambele împărtășind ideea de obiectiv și subiectiv, de rațiune și frumusețe, atunci mi se pare evident că împart aceleași ingrediente, au o esență comună. Arhitectură, fotografie, film, muzică, cu siguranță pictură și tot ce intră pe acest domeniu artistic, la îngemănarea dintre știință și artă, au acest șasiu comun. Evident, cu mijloace diferite de exprimare. Atunci, arhitectura iată că poate fi obiectivă dar și privită în plan subiectiv creează o stare de armonie și de frumusețe, iar fotografia la fel. Așadar, am descoperit punțile comune.

R.: Care a fost primul dvs. contact cu fotografia?
V.E.: Primul contact a fost când, copil fiind, mă uitam într-un Larousse foarte gros, o ediție mai veche decât anul meu de naștere. Eu nu știam să citesc, căci era în franceză, am început să înțeleg abia după ce am învățat limba franceză și mă uitam la fotografii. Când eram mic mă uitam pe tot ce însemna carte cu poze. Cu imaginea îmi traduceam practic mesajul autorului sau lumea dimprejur. După aceea, am avut contact cu cărți, reviste de arhitectură, unde, evident, obiectul de arhitectură este transportat către privitor prin imagine. Nu poți neapărat să te duci la Atena mâine să vezi Partenonul, dar poți să deschizi o carte sau un tur virtual 360 de grade pe internet. Așadar, imaginea este cea care mijlocește contactul între lumea reală și privitor. Cu fotografia, ca gest fotografic am avut contact abia mai târziu, când eram student, în momentul în care a trebuit să merg în excursii de studii și ni s-a spus: „Uitați, faceți poze, aveți monumente, pozați-le și documentați-vă excursia.“ Nu am simțit nimic atunci. Era ca și când mi-ai da o pensula, trag niște linii și nu simt nimic. Cu aparatul a fost la fel. Abia după ce mi-am luat primul aparat digital de 3 megapixeli, în 2003, când era la început fotografia digitală, am simțit că pot să mă joc liber și astfel să transform lucrurile dimprejur. Ele arătau într-un fel în realitate, dar în poza mea arătau altfel și oamenii îmi spuneau: „Uite, asta arată ca un măr, dar la tine în poză arată ca un tramvai.“ Ma gândeam, interesant, să poți să transformi mărul într-un tramvai. Fotografia are o forță ascunsă. Atunci mi-am dat seama de capacitatea acesteia de a transforma lumea dimprejur, de a putea să te exprimi prin imagine liber așa cum simți tu să traduci lucrurile către ceilalți. Abia atunci am spus eu: „Wow, uite, fotografia poate fi un instrument extraordinar – și am început să fac asta.“

R.: Erați conștient încă de pe atunci că vreți să abordați portretul urban sau s-a produs o descoperire în timp a ceea ce voiați să faceți?
V.E.: Am fost conștient mereu de faptul că aș vrea să fac un fel de fotografie pe care nu știam să o fac. Nici nu știam cum arată, dar știam că muștele pozate de mine macro în cana de cafea, macro pe flori, macro cu fluturași, peisaje la munte, portretele prietenilor mei nu erau suficiente. Era un soi de fotografie pe care putea să o facă oricine și mi-am reproșat vreo doi ani că eu nu am un stil, că oamenii mari vorbesc despre un anume stil în fotografie și eu nu am. Eu puteam să pozez orice la fel, și apoi ce stil e ăsta? Și cum fac să fiu eu? – asta era întrebarea mea. Am devenit eu abia după ce m-am apucat de fotografia pe film. Eram conștient că se poate ceva mult mai mult, dar nu știu cum arată, nu știu cum ajung acolo și pe care nici nu știu cum să-l invoc. Singura metodă de a ajunge acolo a fost lucrând foarte, foarte mult, până când am simțit în mine că trebuie să trec mai departe, să scot haina pe care o aveam, să îmi pun alta și să merg mai departe. Asta s-a întâmplat doar prin lucru intens, zeci de mii de cadre. La un moment dat nu aveam teme – puteam să pozez orice, oricând: concerte, pisica mea, peisaje, oameni. Îmi dădeam seama că dincolo de asta e ceva mult mai important, dar nu știam să ajung acolo, pentru că însuși aparatul meu care era unul compact cu zoom 3X, nu putea să mă ajute să ajung unde voiam eu. E ca și când ai vrea să ajungi la Berlin cu o trotinetă. Îți ia destul de mult timp, ar fi ideal să iei avionul până acolo. Eu eram la nivelul în care mergeam pe role și voiam să ajung la Berlin și ar fi trebuit să am un alt instrument, eventual să schimb și destinația. Iată că din fericire doar lucrând nu a fost nevoie de nicio lectură, eu mă ascultam doar pe mine, având nevoie să mă aflu pe mine. Am aflat despre mine și în mine că trebuie să merg mai departe.

R.: Cum ați început să vă axați pe portretul urban și de ce?
V.E.: Trecând pe film, am început brusc să văd că pozele mele arată altfel. În acel moment toată lumea își vindea aparatele pe film foarte faine ca să își ia ultimele compacte digitale apărute, drept pentru care am găsit niște aparate pe film la niște prețuri extraordinare, pe care oamenii nu și-au dat seama atunci că nu ar fi bine să le vândă, pentru că cu digitalul nu vor face mare lucru, mai bine decât pe film. Am profitat să îmi cumpăr niște aparate foarte bune, despre care aflam atunci dând search pe Google ce înseamnă – „Ce înseamnă Canon T90? Probably the best ever built camera. Vreau! Ce înseamnă Nikon F5? Cel mai rapid aparat făcut până acum în lume! Vreau, vreau!“ Cu aceste aparate am reușit să trec mai departe, dar pe film. Sigur că am povești despre fiecare etapă. În fotografie nu poți să sari etape – dacă faci acest lucru te minți și pe tine și fotografia și ești incomplet. În fotografie dacă nu arzi fiecare milimetru, miligram de spațiu necesar a fi aprofundat în tine, nu ai cum să ajungi mai devreme la destinație. Îți furi căciula. Așa ca am ars etapă cu etapă, aparat cu aparat, până am ajuns să fac lucruri de care am început să mă minunez eu. Eu am văzut ceva, dar nu știam că poate să arate așa. Iată că a apărut relația cu fotografia de stradă. Mi-am dat seama că am început în sfârșit să am acces într-un spațiu vizual, temporal, fizic și emoțional pe care înainte doar mi-l imaginam. Nu știam cum să ajung acolo. Prin prisma utilizării adecvate a tehnicii fotografice, care era mult mai bună decât mine, a reușit să mă tragă și să mă ducă într-un spațiu extraordinar de descoperire fotografică.
Fotografia de stradă a venit natural, cred că ea m-a ales pe mine. Nu poți să alegi fotografia de stradă, este o fotografie în care nu știi ce obții, ce să cauți, unde să cauți, cum arată, ce vrei să găsești, ce ai de făcut ca să o obții, și atunci nu ai cum să îți propui să o faci. Eventual, îți propui să afli ceva, dacă ea te primește înspre ea. Nu știu de ce a fost fotografia de stradă, poate pentru că sunt pasionat în primul rând de plimbare – voiam să mă plimb, voiam să fac poze și să descopăr orașul. Mai mult, era magia aceata a faptului că eu văd ceva cu ochiul liber și dacă declanșez la momentul oportun descopăr în poză un martor al unui fapt deja consumat, deja pierdut. Uite cum se transformă fotografia într-o conserva de timp, păstrăm aici timpul, mult mai interesant decât a sta într-un studio, să îmi pun eu un fundal, un trepied și să zic: „Gata, pozez eu vaza de flori și uite ce minunație nasc.“ Am văzut și un documentar National Geographic și zicea acolo un nene: „Lumea este în continuă transformare. Eu și fotografia mea vreau să fim în pas cu lumea și asta se întâmplă afară, nu în studio – acolo te rupi de lume.“ Atunci mi-am dat seama că îmi place pe stradă și îmi place să lucrez cu timpul ăsta efemer, pentru a folosi la maximum capacitatea fotografiei de a înregistra, de a fi un martor. Altminteri, alte genuri nu ma pasionează neapărat. Sigur că am făcut și nud artistic, și portret, mai nou fac și peisaj pentru că îmi place să mă uit în zare. Continui să cercetez orașul. Probabil că arhitectura mi-a deschis orașul, eu m-am deschis către oraș, către plimbare, fotografia m-a deschis către timp și atunci spațiu-timp-emoție – le-am descoperit aici, nu a fost conștient. Toate descoperirile au fost văzând și făcând, niciodată propunându-mi: „Eu trebuie să fac asta!“ Am mers și am văzut unde ajung. E contradictoriu, oamenii mă întreabă: „Ce ar trebui să învaț și să studiez ca să ajung acolo?“ Eu le zic: „Nimic, ajungi acolo doar lucrând.“ – „Păi nu e ca la școala de șoferi, mai întâi învăț cum se conduce mașina și abia apoi să o conduc?“ – „Aici nu, o conduci și înveți conducând-o.“ Așa e cu fotografia. Cu toate acestea țin un curs de fotografie, pentru că e cea mai scurtă cale de a te deturna de la calea ta, pe care trebuie să o afli singur, nu să îți spună altul ce trebuie să faci. Din acest motiv un curs de fotografie nu trebuie să te învețe ce să faci, ci să te inspire, să zici: „Uite, aș vrea să aflu asta.“

R.: Cât de mult influențează arhitectura unei zone emoția transmisă în fotografie?
V.E.: Arhitectura influențează prin prisma trăirii pe care o induce. Asta e subiectiv. Unii se simt bine la Paris și alții la Londra. Eu nu mă simt neapărat bine la Londra, ci la Paris. Alții zic, dimpotrivă, eu la Londra mă simt impecabil și eu nu înțeleg cum poți să te simți bine când nu ai nimic acolo, niște parcuri cu nimic și niște străzi cu nimic. Îmi asum faptul că nu am înțeles Londra și în același timp, faptul că la Paris m-am simțit ca acasă. Trăirea e subiectivă. Arhirectura, așadar, influențează subiectiv. Ție poate să îți placă într-un loc pe care eu îl consider absolut inexpresiv și atunci poate că nu arhitectura influențează, cât percepția, care e, la rândul ei, subiectivă. Stau și ma întreb… arhitectura influențează sau nu? Eu zic că da, pentru că devine și invocă o amprentă vizuală. Suntem influențați de vizual și poate că factorul vizual al Parisului pe mine mă influențează mai mult decât cel al Londrei. Așadar, locul transformă starea și o determină. Deci, este o relație de influență reciprocă.

R.: Ce artiști v-au influențat sau inspirat în munca dvs.?
V.E.: M-au inspirat mai ales artiști din zona de muzică, nu din zona artelor vizuale. Pe mine mă inspiră foarte mult muzicienii, mai mult decât scriitorii, dar acesta e cazul meu particular. De cele mai multe ori, citind cărți, am descoperit că acestea nu-mi spun nimic nou, că știam deja ce spun ele acolo. Poate să sune ciudat ce spun eu, dar în general mi se părea la mintea cocoșului ce citeam. Citim cărți ca să câștigăm experiența de viața a altora sau ca să le înțelegem mai bine pe ale noastre, în timp ce muzica ne deschide mult mai sigur către noi, către înțelegerea noastră. Eu întotdeauna când am avut nevoie să înțeleg ceva din mine, m-am dus la muzică și m-a ajutat mult mai mult – Pink Floyd, Pat Metheny, jazz în general. Sunt două, trei nume pe care pot să le invoc la curs, ba chiar și Norzeatic. Le-am dat un modul la curs studenților mei: „Hai să construim un discurs vizual pornind de la anumite melodii. Ce vă inspiră vouă melodiile astea? Hai să căutăm și să le facem un discurs vizual, cărora să le atașăm coloana sonoră la sfârșit dacă vrem“ și ei au fost absolut încântați. Mie îmi place să fac exerciții mai speciale la școală, mai ieșite din comun, pentru că vreau să invoc metode noi de lucru. Asta nu e nimic nou, să folosești muzica, dar pentru ei era. De asta zic ca artiști, desigur, în fotografie, fără Cartier-Bresson nu se poate, nu doar din punctul de vedere al fotografiei de stradă, chiar și al portretului. El știa cum să fie invizibil și eu cred că în fotografie e necesar să știi cum să nu influențezi subiectul și cum să îl lași să fie el, în deplinătatea puterilor lui, pentru că tu oricum ești acolo. Mai nou e moda selfie-urilor. Vom ajunge să nu se mai facă fotografii către altceva decât către noi și va fi crâncen în momentul în care toate aparatele vor fi îndreptate spre noi înșine. Nu vor mai exista subiecte în jur. Mai nou, toate aparatele au mod selfie cu ecran rabatabil și cu buton și cameră. Au apărut deja camere dedicate selfie-ului, drept pentru care pe oameni nu îi mai interesează lumea dimprejur, ci îi interesează ca ei să fie actorii principali ai propriului film. Fotografia va evolua, probabil, către un fel de grădina zoologică sau muzeu al lucrurilor dimprejur – „O poză cu o casă! Wow, nu e o poză cu tine!“ Ne îndreptăm către o lume în care o imagine cu o clădire, un alt om va fi deja o raritate. E o teză nefericită.

R.: Bresson afirma că documentează cu fotografia, această modalitate de exprimare fiind cea mai apropiată de realitate. Se poate spune, așadar, că acesta ar fi unul dintre principiile fotografiei stradale?
V.E.: În general fotografia te apropie de realitate, dar te și îndepărtează în egală măsură. Ea își extrage – vezi Stiglitz – informația din realitate. Faptul că ea are puterea să transforme realitatea, să nască planuri imaginare, e doar capacitatea unei fotografii bine făcute. Poate că aici e paradoxul fotografiei, deși plecăm de la a poza un măr, ajunge ca poza să semene cu un tramvai și acolo e o poză bună, când te îndepărtezi de realitate. Bineînțeles că ne referim și la genul fotografic. În genul fotojurnalistic, dacă faci poză unui măr și el arată ca un tramvai, e greșit. Deturnezi realitatea. În fotografia artistică, desigur că este de dorit ca subiectul să nască sensuri și semnificații cât mai diverse.
Este unul dintre principii, evident, și dacă vrei, paradoxal, o fotografie de stradă este cu atât mai bună, cu cât se îndepărtează de planul ei obiectiv, naște semnificații. Asta e foarte greu în fotografia de stradă, când pozezi un scaun, un trotuar și un personaj, să creezi povestea. În fotografie, eu, personal, cred că povestea e importantă și nu reprezentarea realității cu exactitate, pentru că asta o poate face orice fotojurnalist relativ priceput. Să reprezinți și să naști sensuri și născând povești, introduci și privitorul în ecuația fotografică și știm foarte bine că în momentul în care arăți cuiva o fotografie, ea nu îți mai aparține ție ca autor, ci îi aparține și lui, ca privitor, în egală măsură și dacă el reușește să o îmbogățească cu sens, chiar dacă nu seamănă cu ce voiai tu, este cu atât mai bine. Inițial, în activitatea mea fotografică mă minunam când dacă eu pozam sticla asta, oamenii spuneau: „Ce elicopter extraordinar.“ Eu replicam: „Dar nu are cum să fie un elicopter, e o sticlă!“ Între timp mi-am dat seama că cu cât poți să invoci o cu totul altă imagine decât cea de la care s-a plecat, cu atât mai mult lași privitorul să intervină și atunci și el capătă un rol activ.

R.: Ați călătorit în multe țări. Ați putea spune astfel că ați descoperit orașe care au o încărcătură emoțională mai mare ori fiecare oraș ascunde trăirile oamenilor săi?
V.E.: Aici ține de fotograf, de percepție. Eu am făcut un experiment – eu de fiecare dată când fac o pauză de la această activitate simt că se adună ceva în mine, ce trebuie la un moment dat să se descarce prin fotografie. M-am dus la Paris și am zis să văd cum funcționează mecanismul ăsta – în prima zi am tras nouă filme, în a doua am tras șapte filme, în a treia, cinci filme și în a patra zi nu am reușit să termin un film. De ce în prima zi am tras nouă filme și acum abia dacă termin unul? Unde e problema? E problema orașului care nu îmi mai oferă nimic, sau a mea că m-am consumat? Am aflat, cred eu, că a fost problema mea și nu a orașului. Ține de capacitatea noastră de deschidere și de vibrare. Și tu obosești, te consumi, nu poți să fii încontinuu treaz, neconsumabil. Zic eu că ține de capacitatea privitorului de a se emoționa, orice loc putând invoca o emoție. Chiar și absența emoției, tot un fel de emoționare reprezintă.

R.: Putem vorbi astfel despre o rezonanță între persoană și oraș?
V.E.: Vorbim despre o afinitate și rezonanță. Îmi poate plăcea locul ăsta din motive pe care nu mi le explic și la fel de bine pot să zic că nu îmi place, fără să știu de ce. Ține de fiecare ce relație are cu lumea invizibilă, până la urmă, căci nu e ceva vizibil sau voit. Ține de subconștient, vibrație invizibilă. Unora le plac filmele alb-negru, altora cele color. Până la urmă, e bine că există diversitate și da, locurile pot invoca rezonanțe diferite, pentru că și în asta constă modul de a se diferenția. Emit mesaje diferite.

R.: Dar ce puteți spune despre București, având în vedere că este și orașul dvs. natal?
V.E.: Bucureștiul este extrem de greu, contradictoriu și poate unul dintre cele mai dificile locuri pe care le-am parcurs vreodată. Eu m-am născut aici, am crescut aici. N-am fost prieten cu orașul decât când am început să îl studiez, prin 2004, 2005. Nu m-am gândit niciodată că pot fi turist în orașul meu. Mi se părea că totul este lent, totul e zilnic, rutină. Nu mă interesa nimic. Din momentul în care am început să fac fotografie, Bucureștiul a devenit un subiect cu potențial. Zic: „Ia să mă pun în poziția turistului și să îl descopăr cu alți ochi.“ Asta m-a salvat practic de la o indifrență, pentru că mai întâi făcusem poze la Paris și mă gândeam dacă în București nu aș putea să fac la fel. Prima mea tură foto a fost de la Universitate la Romană și mi-am propus să surprind ceva interesant și chiar mi s-a întâmplat. De atunci, în fiecare sâmbătă și duminică ieșeam la plimbare în București ca să descopăr orașul. Făceam poze și descopeream mereu locuri extraordinare, oamenii lui, străzi unde nu am fost niciodată sau de care auzisem doar în cântece, cărți. Mi s-a părut uimitor să poți să fii turist în orașul tău, văzându-l mereu cu ochi noi, născându-se între mine și acesta o relație de acceptare și înțelegere, pentru că nimeni nu e perfect. Bucureștiul cu atât mai puțin este perfect sau perfecționabil, dar este viu. Cu cât am fost student și am fost plecat mult timp, mi s-a făcut dor de București și mi-am dat seama că e paradoxal – abia aștept să plec de aici într-o excursie oriunde, iar atunci îmi era dor. Mi-am dat seama că trebuie să am mereu într-o ureche ecoul ăsta al dorului, pentru că oricând ești plecat, ți se va făcea dor. Îmi era dor de praful de aici, de oamenii de aici. Ar părea ciudat să îmi lipsească așa ceva, dar astea fac parte din tine și nu poți să le negi. Simt că orașul m-a asimilat, pentru că, privindu-l cu drag, cred că și el are grijă de mine și nu am pățit niciodată ceva neplăcut la pozat, nu m-a alergat nimeni cu ranga, nu s-a luat nimeni de mine.
Am învățat părțile bune ale capitalei, am învățat și cum arată în fiecare zi a săptămânii, pentru că oamenii dau fața orașului și ei nu țin neapărat la oraș cum mi-ar plăcea mie, dar sper că tânăra generație, din care sper ca fac și eu parte, la limită, să ținem la el. Orașul e deschis sau frumos în funcție de modul în care tu îl tratezi. Unii reproșează că nu are un stil, că e un agregat de contradicții, dar îi conferă caracter până la urmă, nu trebuie să îi ceri să fie ca Parisul, pentru că preferi să fie el ca București. Atunci, relația cu orașul s-a dezvoltat în timp, prin acceptare, cunoaștere, așa cum invocam relația cu altcineva până la urmă.

R.: Sunteți lector al cursului de fotografie urbană și stradală. Totuși, afirmați că nu îi puteți învăța pe alții fotografie, căci aceasta este o cale personală. Ce înseamnă deci pentru dvs. să știți că îi puteți inspira pe tinerii fotografi?
V.E.: Întotdeauna povestesc despre ce am descoperit eu. Cred că le poate fi util și celorlați care caută. Evident, nu în ideea de a impune vreun model, pentru că nu pot să fac asta. Cel mai bun caz de a inspira pe cineva, de a le arăta că se poate, este tot ce poți să faci pentru ei, pentru că descoperirea propriului sine ține de ei, exprimarea propriei pasiuni la fel. Îmi spunea cineva ieri: „Acum că te-am ascultat, îmi vine să mă apuc și eu de fotografie.“ Cred că e cel mai frumos compliment pe care i-l poți face cuiva care vorbește despre fotografie. M-a intrebat cineva mă întreba de cărți din domeniu, i-am recomandat să iasă să facă poze. Nu neg prezența cărții în învățare, dar trebuie puțin mai încolo. Fotografia se simte, partea tehnică se învață și nu te pot învăța cum să simți. Doar tu poți afla asta despre tine. Nu e vorba de a învăța pe cineva, ci despre a ajuta să afle că se poate, că e interesant.

R.: Dar cum poți afla lucruri despre tine participând la un astfel de curs de fotografie?
V.E.: Pentru că fotografia este și cale către sine. Studenții mi-au confirmat-o. Eu le cer un eseu la sfârșitul cursului și mi-au zis: „Am aflat venind de acasă către facultate, am început să ridic ochii din pământ, să mă uit de jur împrejur și să descopăr.“ În egală măsură, fotografia nu e doar despre ce se întâmplă afară, ci și despre ce se întâmplă înăuntru, pentru că ea aduce împreună cele două instanțe, la mijloc fiind aparatul de fotografiat. Ea este astfel orientată și către exterior și către interior. Jumătate din demersul fotografic vorbește despre tine. Eu le și zic: „Nu aveți nicio grijă, nu vă puteți ascunde în spatele imaginilor. Știu exact ce ați făcut, când și ce ați simțit și nu are rost să îmi spuneți altceva. Eu chiar știu din imagine.“ Apare un act de transparență, mărturisire sinceră. Iarăși devine o cale a comunicării sinelui. Am încercat să inițiez un soi de curs de dezvoltare personală prin fotografiere, pentru că mai mult decât faptul că obții niște poze interesante, devii tu mai bun ca om. Mă interesează latura asta mult mai mult pentru că nu se ocupă nimeni de ea în teoria fotografică. Toate cursurile te vor învăța cum să folosești blitz-ul, ce diafragmă, ce timp de expunere și ce ISO, dar niciun curs de fotografie nu o să te învețe cum să te gândești la tine sau cum să te descoperi. Pe mine mă interesează nu doar ce se întâmplă în aparat, ci și în tine ca fotograf. Dacă nu discuți și despre tine, nu ai cum să folosești aparatul. Pe studenții mei încerc să îi inspir să se deschidă către ei înșiși, dar și în cadrul workshop-urilor pe care le susțin în mod normal. Legat de cursul meu, am avut șansa să îl introduc în Facultatea de Arhitectură, la propunerea mea. Mi-am dat seama că eu, descoperind ca arhitect lucruri interesante prin fotografiere, ar putea fi util și pentru studenți, să fie mai deschiși, cu vedere mai largă.

R.: Credeți că fotografii se pot plafona, încercând să se încadreze în tiparele cerute de public?
V.E.: Vorbim aici despre dictatura publicului, tirania privitorului. Ăsta e, de altfel, titlul numărului anterior al revistei PHOTOgraphia, unde contribui cu materiale. În căutarea stilului, ești liber. Ești tu cu tine și tot cauți. Ajungi la un moment dat să îl defininești, să obții niște rezultate care încep să placă. În sfârșit place cuiva ce fac, îți zici. Hai să aprofundez. Tot aprofundând îți dai seama că poți scoate un produs cu atât mai viabil, măsură în care publicul începe să ceară doar acel lucru. Ăsta e primul risc la care se supune fotograful, să răspundă tiraniei privitorului. Asta era și povestea lui Jimi Hendrix, de exemplu. Mie îmi plăcea să ascult emisiunile de rock și povestea că el cânta melodiile pe care le știm foarte bine, dar a încercat și ceva nou. Atunci publicul a replicat, cerând cântecele consacrate. El zicea atunci: „Cum să evoluez dacă ei nu mă lasă să fac ceva nou?“ Drept pentru care între artist și publicul lui apare un conflict în ideea în care publicul devine rigid și nu acceptă și altă experiență, pentru că odată învățat cu ceva, ei vor vrea doar acel lucru. Chiar și în muzică, și Depeche Mode și U2 au albume care nu au prins din simplu motiv că lumea voia altceva. Nu poți spune că e vinovat U2 că nu a cercetat și alte lucruri, e vina publicului. Până la urmă, fotograful își educă publicul, iar acesta din urmă ar trebui să fie deschis către experimente. E o relație deschisă, așa ar fi frumos. Un fotograf se poate plafona dacă va deveni sclavul publicului, căci nu va mai fi el. Evident că nici nu poți fi mereu un neînțeles și să dai numai lucruri pe care nimeni nu le vrea. Dacă peste 100 de ani vei fi redescoperit, o să fii un artist clasic. Așa se întâmplă, în artă, mulți artiști au devenit importanți după moarte. Trist, dar cred că așa funcționează societatea, oamenii apreciază abia după ce pot înțelege anumite lucruri. Să nu uităm că artistul e dator să fie înaintea semenilor lui, pentru că el este un deschizător de drumuri. Cred că un artist adevărat trebuie să aibă o doză de neînțeles esențială, pe care să o accepte.

R.: Spuneați mai devreme că fotografia pe film v-a deschis această viziune, ați putea spune că o preferați în detrimentul fotografiei digitale?
V.E.: Da, o prefer și o recomand. Lucrez cu ambele medii și am ce să spun de bine ambelor. Recunosc ca am mai multe de rău de spus despre digital. Filmul niciodată nu minte. Filmul e sincer, face exact ce știe să facă, nu are scăpări, te poți baza pe el. În primul rând, te determină să îți dai seama că nu ești tu, aparatul și subiectul. E doar un mediu de trecere. Aparatul digital e atât de complicat și are atât de multe butoane, încât ai impresia că el face poza, nu tu. Eu mi-am vândut un aparat digital foarte mare, cu multe butoane, pentru că mă enerva că trebuia să controlez atâtea lucruri pe care pe film nu le-am făcut niciodată. Filmul știa singur ce are de făcut, aveam doar un buton pe care apăsam – declanșatorul. Nu mai aveam timp să fac poze pentru că trebuia să controlez setările. Sigur, trăim în epoca vitezei. Dacă nu postez acum o poză în mediul Internet, nu mai e valabilă. Pe film nu mai am problema asta, am și acum filme nescanate din 2008, sunt pentru mine. Au trecut șase ani de atunci și încă nu sunt gata, dar nu mi le cere nimeni. De exemplu, poza cu sărutul de astă-iarnă, care a devenit virală, dacă aș fi încărcat-o peste o săptămână când ar fi fost deja primăvară, poate că erau deja copacii înfloriți, nu mai însemna nimic. Poate că digitalul ne dă mai ușor acces la acest „acum“, în timp ce filmul îți dă acces la un timp mai lung, pentru cine are această șansă în zilele noastre. E probabil mediul cel mai adecvat.

R.: În ce măsură contează cunoștințele tehnice ale unei persoane care utilizează un aparat de fotografiat, în vederea realizării unei imagini reușite?
V.E.: În măsura în care să știe că atunci când declanșează aparatul e pornit și nu îi lipsește cardul sau nu a uitat să tragă filmul. În rest, nicio cunoștință tehnică nu te conduce să faci poze mai bune. Aparatul în general știe să facă singur tot, 98% dintre utilizatorii de DSLR folosesc modul verde Full auto, am observat asta pentru că mă duc să trag cu ochiul, așa că degeaba ai un aparat pe care oricum îl lași să facă singur tot ce poate. Ideal este să lucrezi, bineînțeles, într-un mod cât mai personalizat. Cunoștințele tehnice vin cu timpul. Eu visez să știu să citesc expunerea doar cu privirea – aici trebuie un F8 cu 1/320. Nu am ajuns acolo, habar n-am. Mă uit și aproximez. Poate că peste zece ani o să pot. Pe film cam știam, începusem să le dibuiesc, mai ales că lucram cu exponometru și începi să simți intensitatea. Ține de experiență. Sigur că sunt esențiale cunoștințele tehnice, să știi să folosești aparatul la capacitate optimă. Degeaba îți iei un DSLR dacă îl folosești pe modul Green. Trebuie să știi și cum să speculezi o situație din care aparatul să fie condus să lucreze bine. Într-o situație de peisaj să lucrezi adecvat, într-o situație de urban, street la fel, să nu folosești alte setări decât ar fi necesar. Eu însumi am admis că fotografia mea a depins de accesarea unei tehnici foarte sofisticate la un moment dat, dar pe care m-am bazat mai degrabă subconștient. Cu aparatele pe film am stat mereu pe mod auto, în timp ce cu digitalul nu pot să stau decât pe mod manual. Digitalul e mult mai greu de stăpânit decât filmul.

R.: Dvs. spuneați că ați început acest proces în sens invers, prima oară prin practică, apoi prin teorie. A fost benefic acest lucru pentru dvs. ca fotograf?
V.E.: Nu. A fost benefic pentru alții. Întrebarea: „Dar cum ai făcut aici?“ a necesitat răspunsul. Eu până atunci nu simțeam că ar fi nevoie să îmi dau răspunsuri. Am făcut pozele cum am simțit. După care am început să explic… „Dar tu cum faci acolo? Explică-ne.“ De aici am dezvoltat întreaga teorie pe care am propus-o și structurat-o în cadrul doctoratului, pe care o predau în cadrul cursurilor și am iluminat răspunsurile la întrebări pe care nu mi le pusesem, dar la care am fost obligat să răspund. Am iluminat magia, corola de minuni. Nu mi-a plăcut faptul că am început să am răspunsuri, pentru că nu cu ele făceam fotografie, ci doar cu instinct și cu simțuri. În ideea că îi pot ajuta pe ceilalți, sunt printre puținii care teoretizează domeniul fotografiei urbane, de stradă și a fenomenologiei fotografiei, pe care nu îl studiază neapărat nimeni. Așa cum am spus, nu e preocupat nimeni despre ce se întâmplă în fotograf, ci doar despre ce se întâmplă în poză.

R.: Deci i-ați sfătui și pe alții să înceapă prin practică și apoi teorie?
V.E.: Da, asta e ceea ce zic eu mereu. Fă practică, trage peste 30.000 de cadre ca să înțelegi cum funcționează setările aparatului, măcar să îți iasă din garanție. Nu e toată lumea obligată să acceseze teoria, căci nu toți predau sau înțeleg ce fac. Unii oameni se simt foarte liniștiți doar făcând poze. Eu am fost pus în situația în care a trebuit și să teoretizez ca să le explic altora. Drept să spun, mă simt bine să îi ajut pe alții să afle și să-i inspir. Mă simt bine dacă aceasta este una dintre misiunile mele, o accept și mă dedic ei.

R.: Cum reușiți să vă încadrați atât de bine în mediul în care fotografiați, astfel încât oamenii nici nu știu de mutle ori ca au fost suprinși în fotografiile dvs.?
V.E.: Devin invizibil, mă armonizez cu locurile. Atunci când te armonizezi cu locurile, devii parte din ele. Semeni cu floarea asta, semeni cu masa. Nu mai devii observabil, din simplul motiv că faci parte natural din peisaj. Sigur, asta nu se întâmplă neapărat mereu, dar atunci când te armonizezi cu toate lucrurile dimprejur, nu mai ești un element artificial. Practic, curgi împreună cu ce e în jurul tău, nu mai ieși în evidență. M-am bazat întotdeauna pe discreție și pe această „invizibilitate“, în care încerc să fiu cât mai puțin deranjat cu lucrurile din jur, pentru a le lăsa să fie ele. Pe mine ele mă interesează. Pisica cu clopoței nu printe șoareci. Încerc să relaționez cât mai bine cu lucrurile, ba chiar de lângă ele am pozat și le-am arătat oamenilor care nu mă credeau că i-am fotografiat. Pozând de la mai puțin de un metru nu am fost văzut, pentru că pe stradă oamenii au diverse preocupări, pot fi distrași de cu totul alte întâmplări, iar eu dacă știu să mă plasez și să profit de momentul optim, nu se uită la mine subiectul și face ce are de făcut și pe mine chiar asta mă interesează. Vezi săruturile alea care sunt pozate de foarte aproape, mă întrebau ieri: „Dar ai regizat-o?“ Cum să regizez un sărut? Oamenii ăia se săruta sau nu se sărută, nu pot să zic eu: „Pupați-vă!“ Ar fi trist să regizezi un sărut, sarutul e un gest atât de natural și de frumos. Oamenii nu cred în aceste „întâmplări“ fericite în care tu chiar nu ești văzut pentru că oamenii au altă treabă. Nu înțeleg că te poți înscrie armonios printre ceilalți oameni sau lucruri. Nu rămâne decât să vadă poza și să se convingă.

R.: Cum vă dați seama că un lucru pe care îl vedeți pe stradă poate reprezenta un subiect pentru o fotografie emoțională și îl și surprindeți la timp?
V.E.: Relevanța subiectului… Nu știi dinainte ce va fi relevant sau nu – poza asta va fi interesantă sau nu! Înainte de toate mizez pe ceea ce mă impresionează pe mine și îmi creează o reacție și desigur, pentru fiecare poate fi ceva diferit. Imaginează-ți când vine în București pentru prima oară un om care a crescut într-un sat. Totul e pentru el uluitor, vede mașini, vede viteză. Pentru mine e banal, e simplu. Dacă eu merg la New York mi se pare prea mare agitația aia, și la Tokio era senzațional ritmul. Gradul în care te poate impresiona un loc ține de tine. Modul în care ne impresionează poate fi diferit. Ține de fiecare în parte ce îi declanșează reacția și pe asta și mizez în cursurile pe care le țin. Când declanșăm? Hai să declanșăm când simțim că ceva ne emoționează, căci atunci vom ști sigur că transmitem mai departe emoția. Dacă declanșezi fără emoție e un gest sec, rațional. Sigur că fac și asta, pentru că fotografia e un act de documentare, nu totul trebuie să fie uluitor și emoționant, dar important e să mizezi pe ce ți se pare ție relevant. Atunci acel lucru va merita să fie pozat.

R.: Aveți vreo fotografie de suflet pe care ați făcut-o dvs. pe care o priviți și vă induce o anumită stare sau inspirație?
V.E.: În principiu nu, mă simt la fel în fața tuturor… poate un peisaj interesant, un apus, un orizont. Depinde de mine din momentul ăla. Alteori mă poate impresiona o îmbrățișare, un sărut. Poza cu cei doi îndrăgostiți din Paris poate să fie relevantă, e mai cunoscută de toată lumea, poza cu arlechinul, o fetiță care are o explozie emoțională exact în momentul declanșării… Ele sunt vizibile la mine pe paginile de Internet. Nu am o poză favorită, mă bucur că le-am făcut și dacă place altcuiva, mă bucur mai mult decât dacă îmi place mie. Ce îmi place mie nu place altora și invers.

R.: Ce a însemnat pentru dvs. câștigarea premiului din cadrul Sony World Photography Awards 2014 la categoria Open Low Light?
V.E.: A însemnat o bucurie a descoperirii relevanței unei imagini. Multora nu le-a spus nimic. Am întrebat pe cineva când am postat-o și mi-a răspuns că nu îi spune absolut nimic. Zic: „Bine, cu asta particip.“ Evident că etapele succesive în care eram înștiințat că fotografia a trecut mai departe erau emoționante. Mie îmi place să particip la concursuri, dar nu cu gândul că voi câștiga, sunt miliarde de poze. De data asta am tot trecut mai departe, până am fost sunat și anunțat că am câștigat categoria. Erau niște poze extraordinare acolo. Îmi pare bine că cu acea ocazie toată presa s-a dezlănțuit către mine și a reușit să îmi comunic mesajul. Alt beneficiu nu mi-a adus neapărat. M-am bucurat că cineva mi-a apreciat o poză, că presa s-a interesat cine sunt eu și ce fac eu și le-am explicat că eu fac poze de mult mai multă vreme, nu cu poza asta începe activitatea mea. Iată că trebuia să recunoască altcineva, din străinătate că o poză e bună ca să capete însemnătate și la noi. Mi-a adus ocazia să merg ocazia la Londra la decernarea premiilor și să văd cum arată în spate mecanismul unui concurs internațional și este fabulos ce fac oamenii aceia, cum iau în considerare fotografia și pun preț pe ea. M-a inspirat să continui să țin aproape, e un domeniu extraordinar de viu și vast, mai ales zona de fotografie jurnalistică pe care mizează de fapt Sony. La categoria Open e mai greu, pentru că sunt mii de participanți, dar concursul Sony se bazează și pe fotojurnalism, unde deschidem cazuri sociale și fotografia devine un instrument de transformare a lumii dimprejur.

R.: Se poate să mai faci artă fotografică în România în zilele noastre și să trăiești din asta?
V.E.: Nu. Orice fotograf care se respectă trebuie să fie „pozar“ de nunți, de botezuri, de tot felul de „chiftele“, cum se cheamă în lumea profesională, ca să îl țină în viață. Eu nu am abordat genurile astea fotografice pentru că nu m-aș simți confortabil. Eu fac fotografiile astea din pasiune și pentru mine e o cale de a mă elibera de constrângeri, ori nu văd sensul de a intra sub incidența altor constrângeri, atunci când ai clienți, mai ales din această categorie. Într-adevăr, se învârt mulți bani, unii oameni fac asta pentru bani, dar cu toții îmi spun cu jumătate de gură că nu se simt bine făcând asta, că își dau seama că de fapt nu e bine și nu simt nimic acolo. Ca artist fotograf, nu poți să faci absolut nimic pentru că, înainte de toate, nu există o piață a fotografiei artistice în România. Eventual, se cumpără într-o măsură nesemnificativă fotografie, fără să fie o piață. Sigur, există piața de stoc dar nu poți să zici că trăiești doar din asta, devii un mercenar. În America poate să existe o astfel de piață, în Franța, dar și acolo ai de penetrat anumite straturi.

R.: Și credeți că noi nici nu vom ajunge la nivelul acesta?
V.E.: Nu, pentru că nu ne va interesa fotografia cât timp nu avem ce să mâncăm, cât timp nu avem niște politicieni, o armonie a vieții de zi cu zi. E ultimul lucru care ne interesează, o fotografie interesantă. Avem multe lucruri de rezolvat la nivelul masei. În cercurile restrânse fotografia încă înseamnă ceva, dar nu determină vreo mișcare anume în societate. Mai e până atunci.

R.: Așadar, cum vă imaginați evoluția artei fotografice peste 50 de ani?
V.E.: Mi-o imaginez plină de selfie-uri artistice. Cred că pentru același procent mic de fotografi pasionați va fi cu atât mai greu să răzbească într-o masă de selfie-uri… Imaginează-ți un munte de selfie-uri prin care mai iese câte o poză la suprafață: „Help! Sunt poză artistică! Help!“ Cam asta va fi peste 50 de ani. Și tehnica va evolua probabil. Mă interesează mai mult cum evoluează percepția și cultura. Până la urmă, tot un aparat o să avem la îndemână, sub o altă formă poate. În 50 de ani, în România cel puțin, deși numărul de fotografi a crescut exponențial, calitatea fotografiei rămâne fixă. Sunt aceeași oameni care produc același procent de fotografii de calitate dintr-un număr infinit de aparate de fotografiat și telefoane mobile. Depinde de noi cum o să evolueze. Sper să nu cădem pradă consumerismului și lucrurilor negative, manelizării fotografiei. Asta depinde de noi.

R.: Ce sfat le-ați da tinerilor fotografi să își descopere stilul propriu?
V.E.: Să lucreze cât mai mult, liberi de constrângeri, să își imagineze că doar acolo pot fi ei înșiși. Mi se pare cel mai atrăgător subiect, să fac fotografie în ideea că la capătul ei mă descopăr pe mine. E un motiv suficient să fiu liber de orice constrângere. Sfatul ar fi să lucreze, să nu fie invidioși, să nu fie suspicioși, să își elibereze mintea de a privi în curtea altora, să fie ei înșiși, să aibă încredere în ei și să se afirme cu putere prin crezurile proprii, de dragul de a intra in mainstream sau de a fi la modă, să fie sinceri în fața lor și a fotografiei.