De vorba cu o turma de Elefanti Bizari

de Sabrina Canea – redactor
foto: Roxana Leocovici – fotoreporter

Care-s după tine cele mai mişto mamifere ever? Ei, cum tuturor le place distracţia la scară înaltă, noi votăm pentru elefanţi, dar nu orice elefanţi, ci „Elefanţii Bizari“!

Les Elephants Bizarres sunt o gaşcă de prieteni super-energici, plini de idei şi puşi pe o distracţie continuă, persoane pentru care muzica a căpătat un nou înţeles, aşa că am decis să stăm la o apă rece cu ei şi să-i tragem puţin de trompă.

R: Cred că fiecare dintre oamenii care vă urmăresc ar dori să afle câte ceva despre voi. Spuneţi-ne trei lucruri de bază despre elefanţii din voi.
Ştefan: Ştefan Matei, vocalul acestei trupe de succes, am făcut facultatea de Arte Artistice voiam să zic (n.r. – râde), U.N.A.T.C., aşa i se mai zice, na! Lucrez în domeniul filmului.
Claudiu: Claudiu Ştirbei, toboşar, am făcut facultate d-aia şi liceu d-ăla, lucrez, am trimis o cometă în spaţiu şi cred că am 17 ani, atunci m-am oprit cu capul.
Nae: Salut, sunt Nae! White, male and single!
Sofian: Salut, Sof! Facultatea de muzică, muzică, muzică, saxofoane. Sofian. Pam-pam!
Ati: Eu sunt Ati, sunt percursionist, sunt din Chile, am venit la 19 ani în România.
Mihai: Mihai, basist şi abdirector, am făcut A.T.F-ul şi „Mihai Viteazul“.
Claudiu: Şi mai e şi Jean, spus şi Victor Piloiu, nu vine acum, a zis că se cunoaşte de prea mult timp. El e în Oradea. Jean – Janov!

R: Când şi care au fost primele voastre contacte cu muzica?
N: Din copilărie! Cred că prima oară contactul a fost cu o chitară lăsată de un amic de-al lui taică-miu, dar atât a fost, doar un contact, gen cred că ne-am atins, şi pe urmă ştiu că au venit să mă întrebe într-o zi dacă vreau să cânt la o clapă. Şi mi-au luat o clapă. Ăla a fost primul contact şi am început să fac chestii legate de clape, nu prea multe, m-am oprit foartă multă vreme în liceu… nu, în liceu m-am apucat iar. Dar a trecut multă vreme.
S: Prima oară am cântat în clasa a doua, am apărut la emisiunea „Abracadabra“, era 1993. Şi am cântat bine. La voce eram pe vremea aia. Eram solistul corului şcolii, eram cel mai mic, singurul de clasa a doua. Corul şcolii era compus de copiii de clasele a treia şi a patra, şi am avut şi solo!
M: Da, mie mi-a luat taică-miu o chitară când aveam patru ani, n-am cântat la ea şi am învăţat în liceu. Cam aşa a fost.
Ş: Eu am crescut cu tot felul de instrumente muzicale prin casă, pentru că bunicul meu era lăutar, cânta la nunţi, şi avea foarte multe viori, fluiere şi tot felul de chestii şi mă jucam la ele. Nu prea-mi plăceau, aşa că-n liceu m-am apucat de chitară. Şi nu m-am ţinut de ea.
N: Numai chitarişti rataţi în trupa asta. (n.r. – râde)
Ş: Şi-n tot timpul ăsta am tot cântat cu vocea, aşa că am rămas pe treaba asta.
C: Vorba lu’ Nae, şi eu tot chitarist ratat, doar că n-a fost aia prima interacţiune. Stai, ba da, cu o chitară. Am şi o poză pe oliţă la doi, trei ani cu o chitară de jucărie în mână. Dar asta nu se pune, că nu făceam muzică. Prima oară când m-am apucat „profi“ de muzică a fost în Călăraşi la şcoala, mă, nu ştiu cum îi zice, că de pionieri nu era. Fosta „Şcoala Copiilor“, Casa de Cultură, dar nu, că era doar pentru elevi. Clubul elevilor! Şi am cântat la corn, după care mi s-a părut instrumentul ăla mult prea „lame“ pentru rock-starul din mine, şi m-am apucat de chitară, doar că a fost atât de „lame“ că m-am apucat de chitară făcând chitară clasică, d-aia pac – scăunel, pac – regulamentar. Au fost şi câteva filmări p-acolo, pe la televiziunea locală, na, să aibă de ce să râdă. Dar cel mai serios de muzică m-am apucat în liceu. În clasa a noua nu ştiam cum să fac să-mi găsesc activităţi extraşcolare, că mă plictiseam grav la şcoală, era oribil, şi m-am dus la fanfara oraşului. Căutau suflători, eu cântasem la corn. M-am dus cu cornul, dar mi-au dat trombonul. Şi acolo am descoperit tobele, erau tot felul de tobe p-acolo. Aşa am descoperit tobele şi am făcut obsesie. Eu eram genul sportiv, nu eram prea artist, aşa, şi am găsit instrumentul care combina şi sportul şi muzica. A ieşit destul de bine, că dup-aia destul de repede am ajuns în trupa liceului, viaţă de rock-star în liceu. M-am antrenat de mic, mai mult cu atitudinea.
A: Mă, na, la mine e o chestie de familie. La mine maică-mea a fost primul dirijor de orchestră din America Latină, femeie. Am făcut vioară, pian când eram mic.

R: Povestiţi-ne câte ceva despre trupă. Cum au luat naştere elefanţii?
M: După părerea mea, trupa asta a luat naştere dintr-o greşeală (n.r. – râd cu toţii). În urma ultimei epurări pe care am avut-o în vechea noastră trupă, Oxigen, unde am dat afară aproape tot ce conta. Deci, trupa asta de punk-işi, Oxigen, şi-a dat vocalul afară şi l-am luat pe Ştefan în trupă, care era colegul meu de facultate, şi aşa s-a născut Les Elephants Bizzares pe scurt.

R: De ce tocmai „elefanţii bizari“?
M: Numele, tot aşa, dintr-o greşeală. E o glumă destul de vizuală pe care a zis-o, evident, Claudiu, că el se simte ca un elefant lefter, n-avea bani şi, şi-a scos buzunarele afară şi, evident, restul e de la sine.
C: Ideea-i aşa… stai aşa să continui că ai ajuns bine! Mihai care a vorbit atât de dispreţuitor despre gluma mea evident de proastă, a avut un visual în seara aia şi a desenat logo-ul pe care l-a avut trupa iniţial. Şi când am văzut desenul ăla, mă rog „Les Elephants Bizarres“ părea doar o glumă la bere, dar când am văzut şi logo-ul şi cum se lega, datorită lui Mişu a ajuns unde-i acuma. Deci Elephants Bizarres a pornit de la o glumă proastă, care sper c-a devenit bună. A devenit?

R: Care a fost cel mai amuzant moment împreună?
C: De obicei sunt multe glume bune, la fel de bune ca şi numele trupei.
Ş: Aveam o cântare undeva la Sighişoara şi ne-am pus la probe la ora 12, era foarte frumos afară, păsărele, ciripituri, ne-am instalat acolo toată scena, am început să facem probe, şi la un moment dat a venit furtuna! Şi a venit furtuna foarte tare şi a căzut un copac lângă noi, ditamai copacul de a udat toate sculele, eram terminaţi. Dar era funny…
C: Stai, mă, asta nu e funny. Mai funny a fost aia când trebuia să plecăm de la Alba Iulia. Ne luasem două fete să cânte cu noi în trupă, să facem mare Big Bang şi cu gagici la voce. Şi era prima oară când luam fetele alea cu noi, pe lângă faptul că noi eram noi, cum ne-aţi cunoscut, iar ele erau fete, îl cunoşteau doar pe Ştefan, partea bună a trupei. Una dintre ele se grăbea, când se termina trebuia să ne grăbim să ajungem în Bucureşti la timp, pentru că fata respectivă mai avea un spectacol, ceva, era băgată într-un ansamblu folcloric. Şi Nae al nostru s-a gândit să rupă cheia de la dubă în uşa dubei, printr-un miracol. S-a rupt şi nu mai puteam să plecăm d-acolo, duminica la prânz în Alba Iulia.
N: Singurul magazin profi care făcea chei cip pentru maşină era al unui preot care era la slujbă. Oricum popa ne-a rezolvat. Coincidenţa a fost ca el să fie vecin cu unchi-miu. În timp ce ei stăteau pe lângă maşină aşteptându-mă, eu mă întorceam de la rude, mâncând. A fost blană întârzierea aia. A fost panică. Popa dup-aia s-a oprit la nişte enoriaşi, nu mai avea semnal la telefon în comuna respectivă, nu mai dădeam de el, întârziase cu două ore mai mult faţă de cât preconizasem.
C: Asta sunt, gen, poveşti funny pe care le putem spune pe post. Suntem în postul Crăciunului şi respectăm cumva religiile – nu.

R: Ce anume vă inspiră în piesele voastre?
N: Depinde ce inspirăm noi la momentul respectiv.
M: Dragostea… E foarte simplu, noi ne ghidăm foarte mult după „groove“, după ce simţim din piesa respectivă. De obicei ne inspiră piesa, pur şi simplu. Adică avem o melodie, ne inspiră un sentiment, şi p-ăla încercăm să-l surprindem cât mai bine în versuri şi în ce facem. Dar mai sunt şi piese care vin pur şi simplu de la o idee, de la un vers, o poveste funny. Cum e „În culori“, pe care Nae…
N: Se întâmpla în faţa ochilor mei ceea ce am scris în acele versuri. Pur şi simplu, eram la sală şi cântam, distracţie multă şi am scris. Atât m-a inspirat.
C: Concluzia este că noi nu avem o sursă de inspiraţie. Uite, spre exemplu, cum sunt trupele care militează pentru ceva şi scriu despre aia. Orice ni se întâmplă în jur. Milităm pentru orice. Orice ne poate inspira, până şi interviul ăsta. Dacă ni se pare ceva funny sau care ne rămâne în cap, se trezesc piticii unuia dintre noi şi va scrie ceva despre aia.
N: Mai ales că nouă, nefiind muzicieni, ni se bucură urechea foarte uşor la tot felul de tâmpenii.

R: Prima piesă cu care aţi dat lovitura, impropriu spus, a fost „Hello! Says the Devil“, care a fost si super bine primită. V-aţi aşteptat ca oamenii să reacţioneze astfel?
C: Nu. Dar ne dorim mai mult.
N: Eu, ca tânăr care mă uitam la ei, încă mă mir c-au ajuns până aici.
C: Ideea e că atunci când noi am început să cântăm şi să ne afişăm, înainte să ne hotărâm să luăm treaba asta în serios, nu ne propusesem nimic, pur şi simplu ne vedeam după şcoală să râdem şi să cântăm. Şi pentru că nu ştiam să cântăm nicio piesă de la nimeni, pentru că nu ştiam cum să le învăţăm şi n-aveam internet, făceam piese cum ne trecea nouă prin cap. Doar că s-a întâmplat, având sala de repetiţii chiar pe centru, lângă liceul ăla cool acolo, Spiru sau care e, şi a trecut la un moment dat o gagică, o roacheriţă bătrână pe la noi pe la geam, şi se făcea că avea o relaţie, şi ne-a invitat să cântăm în seara de alternative din Expirat, lucru pe care încă îl mai facem. Şi am cântat noi acolo primul concert din viaţa noastră. Am avut o cântare live şi îmi zice Mişu că „am fost O.K., n-am fost penibili“, iar după aceea am prins noi curaj şi am început să participăm la competiţii. Cea mai importantă a fost preselecţia pentru Stuf şi am cântat noi acolo la scena mică, iar producătorul muzical din vremea aia de la Radio Guerilla era acolo şi ne-a cerut o piesă, şi aia a fost „Have no fear“. Atunci ne-am prins tare şi am zis să ne apucăm serios. Răspunsul la întrebare e că nu, dar s-a întâmplat.

R: Cu „Nu mă opri“ a început o serie de melodii în limba română. Cum de o abordaţi abia acum?
Ş: „Hello! Says the Devil“ are şi versuri în română şi-n engleză. Integral la cererea publicului. (n.r. – râde)
N: A fost un fel de experiment, că oricum ne trebuia şi nouă pentru piaţă, să vedem cum merge, mai ales că noi nu prea agreăm aşa mult româna, nu ne e naturală, şi a fost un challange care a mers mai bine decât ne-am fi aşteptat. Asta a fost ideea cu româna, ea, în sine, a fost creată în engleză la început, versurile sunt puţin altfel, o să mai auziţi prin cântări din când în când. Româna a fost o distracţie. Şi a mers şi la „Zoologic“, a fost mişto colaborarea cu Junkyard, pentru adaptarea versurilor tot din engleză. „În culori“ e prima care n-a avut variantă în engleză.
C: Avem aşa: două piese în română, două în romgleză, iar „În culori“ e singura făcută de la început în română.

R: Cum a fost colaborarea cu Deliric pentru piesa „În culori“?
N: Foarte tare. A venit, a vorbit, a zis, a plecat.
Ş: Eu am mai cântat cu el pe albumul lui, pentru o piesă, mi-a oferit şansa să dau un refren pe piesa lui, „Piesă de schimb“ se numeşte, şi i-am zis să cânte cu noi pe piesa asta, era potrivit.
C: De când ne-au venit primele idei despre cum ar trebui să sune piesa asta, am vrut să avem o colaborare hip-hop, şi după un brainstorming a ieşit destul de repede Deliric. Având Ştefan colaborarea dinainte, el şi cu Doc au trecut odată pe la noi pe la repetiţii, să ne antrenăm să cântăm live acea piesă, şi, na, s-a legat cumva treaba. Chiar a ieşit bine, am făcut alegerea potrivită.
N: A fost caterincă să vezi cum face versurile cam de pe o zi pe alta. S-a legat mişto.
C: Cumva filmul piesei noastre, aşa cum l-a primit el, nu-l prea avantaja, pentru că este împotriva consumului de iarbă şi la prima impresie, mesajul evident este pro consumului de iarbă. Şi am zis că bine, schimbăm versul ăla, iar apoi am zis că nu trebuie schimbat, că aşa trebuie făcută piesa şi a ieşit mai bine.
Ş: Oricum, tema piesei este, de fapt, diversitatea.

R: În afară de colaborarea cu Deliric, aţi mai avut şi alte colaborări?
N: Doar pentru live-uri, cu Tudor şi cu Bogdănel, Cobza şi Acordeonul de la Gueri-live. Iniţial până şi Ati, Sofian şi Jean au fost colaborări, în ideea de a ne extinde live-urile. Mai are Ştefan o colaborare pentru piesa „Come on“, pentru coloana sonoră de la „Kiddo“.
Ş: Da, melodia noastră este reorchestrată de Cosmin Lupan şi este coloana sonoră a filmului „Kiddo“, un film interactiv. O să fie proiecţie la Anti-mall, aşa că veniţi, o să cântăm şi noi.
C: Am auzit eu de la Nae că avem ceva pe ţeavă cu o voce feminină, neapărat o voce feminină. Apoi cu o trupă, gen noi şi ei, dar nu zic acum, pentru că nu vreau să stric surpriza. În general noi încercăm să colaborăm cât mai mult, să combinăm cât mai mult.
N: Noi, de fapt, suntem un model funcţional şi un exemplu pentru o organizare anarhică: total voluntarist, non-ierarhic.

R: Ştiu că aţi cântat în deschidere la Roxette. Ce gust v-a lăsat această experienţă?
N: Blană!
C: Mi-a căzut un dinte înainte să urc pe scenă. L-am pierdut la B’estfest, şi aveam un d-ăla pus de probă, m-am dus la dentist „frate, fă-mi repede ceva să dau bine în poze“ şi am mâncat o salată şi m-am trezit cu dintele în gură. Era, gen, una dintre cele mai importante cântări, şi eu n-aveam dinte.
Ş: La Roxette a fost foarte tare pentru că a fost primul concert pe un stadion. A fost o cântare importantă pentru noi.
C: Am văzut apoi filmările din public, că, na, după scenă nu prea vedeai nimic, era şi ziuă şi aşa, şi răspundeam bine ăştia bătrânii. Am avut, clar, cea mai mare audienţă acolo.
Ş: Ne-am distrat, am avut emoţii, dar a ieşit foarte bine.

R: Care a fost cea mai mişto cântare peste graniţă?
Ş: Am cântat în Moldova, la Chişinău, La „Exit“ şi „Spirit of Burgas“ în Bulgaria. Cea mai mişto a fost „Exit“.
C: Sunt perspective diferite. La „Exit“ a fost mai mişto pentru că e festivalul mai important, avea un renume, iar competiţia pentru ca noi să putem cânta acolo, am resimţit-o cel mai mult, fiind prima noastră cântare în afară la un festival internaţional. La „Spirit of Burgas“ a fost mişto pentru că era multă lume şi, deşi nu eram în România, a fost fun d-ăla ca la noi. La „Exit“ s-a văzut că suntem din altă parte, lumea nu ne ştia, se distrau acolo, e altfel de socializare.
M: La „Exit“ am anturat toţi beţivii la final (n.r. – râde). Era un podeţ acolo pe care trecea toată lumea, era ca o sită: ce era beat, pac, cădea!
C: În anul următor ne veţi vedea prin Europa la greu! Sper… (n.r. – râde) Ne-am propus să încercăm mai mult afară. Astea de până acum au venit fără să muncim noi pentru ele neapărat. Au fost oferte şi am profitat de ele.

R: Dacă ar fi să alegeţi o personalitate cu care să cântaţi pe aceiaşi scenă, pe cine aţi alege?
N: Aici depinde: dacă vrem să fie amuzant sau serios. Dannie Cavanaugh la clape, ca să pot să stau să mă uit şi Eddie Vedder la voce.
M: Cu Obama. Eu cu bass-ul şi el cu rap-ul.
C: Adi Minune, ăştia (n.r. – râde). Eu aş face, frate, o trupă cu Carlos Santana, Jimi Hendrix pe chitări şi la voce cu Salam, direct, şi şeful trupei să fie Putin. A cântat el ceva la „Vocea Rusiei“.
Ş: Eu o să merg clasic: John Mayer.

R: Ce părere au cei apropiaţi despre ceea ce faceţi, de la familie, la prieteni şi colegi?
Ş: Bunicilor lui Claudiu le place „Paper Puppets“.
C: Eu nu mai am bunici de când eram mic. Maică-mea e fană „Paper Puppets“. Fi-mea e fană! Pentru ea suntem trupa preferată. Rudele ne susţin, în general. Chiar le place, noroc că nu înţeleg versurile. Mă tot întreabă cine e Marcel! Sau mă mai duc cu taică-miu pe la ţară la părinţii lui şi lumea de pe acolo, care mă ştie de când eram mic, mă mai întreabă: „auzi, mă, da’ de muzica aia te-ai lăsat, mă? Las-o, mă, dă-o dracu’!“ Zici că-mi zic să mă las de droguri. E un blestem cumva.
M: Mi-a plăcut, după ce am plecat din formaţie şi apoi am revenit, mama a fost printre primele persoane care a aflat şi s-a bucurat enorm. Şi c-am plecat şi că m-am întors, de unde trag concluzia că nu prea contează.
A: Am observat că nu contează cât de bine cânţi şi cu cine cânţi, contează dacă apari la emisiuni de gen „Duminica-n familie“, atunci chiar vin şi spun că „băi, e foarte tare, ţine-te!“
C: Mesajul nostru pentru fani, pe care nu trebuie să-l afle rudele, este că atunci când ne vedeţi pe la emisiuni d-astea de super succes, o facem pentru rude. Avem nevoie de suportul lor financiar.
N: Iar cu prietenii, noroc că ne înţelegem bine cu ei, că altfel nu ştiu… (n.r. – râde)
S: Maică-mea îmi zice că atunci când am dat la Conservator la saxofon, i-am promis c-o să fac muzică clasică la saxofon, ceea ce nu s-a întâmplat.

R: Şi aţi avut parte şi de feedback negativ?
C: De la rude n-ai cum, îţi vine cam un compliment la vreo zece nasoale. După ce te ard, la final, dacă sunt mulţumiţi de tine zic ceva drăguţ. „Bine că te-ai tuns!“
M: Mă, orice ai face, nimeni n-o să te aprecieze până n-o să fii consacrat, moment în care nu mai ai nevoie de aprecierile cuiva. Eşti cu banii în bancă, cu armele livrate, cu Obama pe scenă. Problema e că nimeni nu te apreciază când nu eşti celebru. E foarte rar când cineva se uită la tine şi la ceea ce faci fără să fie influenţat de faptul că nu eşti la modă, că nu eşti celebru, să asculte exact ceea ce vrei tu să transmiţi şi să zică că eşti bun, mi-a plăcut versul ăla, m-a atins şi nu ştiu ce. Dar când se întâmplă chestia asta parcă prinzi aripi.
A: Da’ lu’ mama lu’ Rammstein îi place Rammstein? (n.r. – râd cu toţii vreo cinci minute)
M: Ideea e că nu trebuie să te uiţi în gura nimănui şi să faci ce vrei tu, nu ce vor ceilalţi şi oricum aprecierile or să vină mereu după ce faci treabă, ceea ce e nedrept, dar se întâmplă în mod uzual.
C: Ideea e că e foarte bine ca rudele şi cercul de prieteni să fie mai exigente, pentru că pentru tine va deveni puţin mai greu. Pe mine, cel puţin, m-a ajutat chestia asta, că părinţii mei, şi a lu’ Mişu, că-s din aceiaşi generaţie şi cred că şi a lui Nae, să ne vadă ingineri şi le-am demonstrat că nu vrem. Eu cel puţin m-am făcut şi inginer ca să vadă că e uşor, dar cu toate astea am ţinut de muzică. Cum zicea şi Mişu, fără dovezi sau lucruri de genul ăsta, nu-i convingi.

R: Cum au fost anii voştri de liceu?
S: Cu emoţii la română…
A: Bă, destul de O.K. Eram chiar elev bun, să ştii, aveam note bune, eram printre premianţi.
M: La mine? Super tare, mi-am urât colegii. Nu-mi plăceau.
N: D-acolo ai tu pasiunea cu armele? (n.r. – râde)
M: Nu era chiar aşa tragic. Mă enerva că se chiulea şi ăştia veneau înapoi, mă. Se chiulea şi unul rămânea în urmă, că se întorceau tocilarii înapoi.
S: Au fost cei mai frumoşi ani. Bine, nu se compară cu ăştia d-acum.
Ş: Eu am făcut fizică-chimie, şi fizica îmi plăcea foarte mult, dar chimia nu. Aşa că chiuleam în orele de chimie, care erau foarte multe şi mergeam prin baruri şi ne distram. Cred că a fost perioada în care m-am distrat cel mai mult.
N: Bă, în Călăraşi a fost mişto la Eminescu, distracţie obişnuită. Era păcat pentru mine că mă cam cunoşteau toţi profesorii, îi ştiau pe părinţii mei, şi era mai greu cu diverse plecări din astea. „Liberte“ era singurul bar de rockeri din Călăraşi, toţi când chiuleau acolo se duceau defapt. Tot ceea ce s-a întâmplat în afara orelor de liceu a fost mişto.
C: Bă, liceul e o perioadă foarte tare, dar depinde dacă ştii s-o joci. Eu am avut noroc că am avut nişte părinţi O.K. şi aveam o singură obligaţie: să n-o dau în bară cu şcoala. În rest, nu aveam reguli şi mai primeam şi bani pe faza asta, chiar dacă mie nu-mi ajungeam, pentru că descoperisem multe dintre plăcerile adulţilor. E foarte mişto, că n-ai cine ştie ce obligaţii şi responsabilităţi. Şi da, a fost o perioadă mişto, pentru că făceam tot felul de cretinisme şi eram judecat prea puţin pentru ce făceam. Oricum eu am rămas cu mintea de atunci, numai că acum sunt judecat mult mai aspru. Am avut şi gaşcă mişto, cu unii profi şi acum mai ţin legătura. Dar na, eram şi pe treabă. Faptul că aveam o singură obligaţie m-a făcut s-o iau în serios, eram d-ăla olimpic, primul pe sate! Şi foarte important: faceţi party-uri multe cu clasa! Dar chiar ar trebui să vă ţineţi de carte, nu de cartea aia de vă-nvaţă la şcoală, aia prin care vă formaţi, pentru că aşa aveţi cel mai mult timp. Eu mă blestem acum că-n liceu şi facultate am pierdut timp cu ce mă învăţau ăia, şi n-am studiat mai mult despre tobe, de exemplu.
A: Eu sunt convins că sistemul actual de învăţământ nu învaţă absolut nimic.
C: Stai aşa! Şcoala are rostul ei, dar noi nu-l vedem (n.r. – râd cu toţii).

R: Aţi întâmpinat anumite greutăţi ca adolescenţi?
C: Da, mai multe, că intram în belele. Şi comparând cu acum, mi se păreau tragice. D-aia c-o cheamă pe maică-ta la şcoală sau că ai absenţe, sunt nişte căcaturi astea. Sunt provocările vârstei, normal că tinzi spre ele.

R: Aveţi vreo amintire plăcută de pe atunci?
N: Mie nu-mi place asta cu alesul, mă simt prost faţă de celelelte amintiri pe care nu le-am spus şi apoi regret. Aş putea să scriu o carte autobiografică, răspunsul îl veţi găsi acolo, sper să fiţi în viaţă când va apărea.
A: Cea mai frumoasă a fost atunci când am concurat cu o trupă din liceu la un festival mare, pentru trupe tinere, şi am luat premiul special al juriului.
C: Legat de muzică, iarăşi, am avut multe, legate de party-uri, de nasoale, de d-astea. Cea mai nebună ar fi când am spart cancelaria şi ne-am… Nu, una foarte tare a fost atunci când am plecat din liceu, m-a sunat o gagică foarte tare din generaţia lui Nae, să-mi zică cum în sfârşit sunt toate diplomele mele pe pereţii liceului, asta e cea mai frumoasă amintire a mea. Sau eram la „Liberte“ cu profa de fizică şi făceam pregătire pentru olimpiadă şi stăteam acolo pe terasă cu berea-n bot, cu ţigara aprinsă. Asta era foarte drăguţ. Nu ştiu câţi profi fac asta cu elevii lor, dar pe mine m-a ajutat foarte mult.
S: Fiind la liceu de muzică, lângă aveam nişte vecini exasperaţi de zgomot, că nu pot dormi. La un moment dat ne-am enervat noi, se renova şcoala, erau calorifere p-acolo şi am luat unul, ne-am dus pe şcoală şi l-am aruncat pe casa lu’ ăla. Doi inşi am făcut chestia asta, şi ne gândeam că bă, să-i spargem ăstuia două, trei ţigle, dar care că s-a dus până jos. Şi ne uitam aşa la gaură şi am zis „mă, ne vedem peste o lună la şcoală“, şi n-am mai trecut o lună. Nu ştim cum s-a rezolvat.
Ş: Eram într-o trupă de teatru şi am participat la un festival de teatru şi ne-a ieşit treaba cu piesa de teatru şi am mers mai departe în Cairo. Happy, joy. Asta ar fi.
M: Mie-mi plăceau taberele. Mergeam la d-astea de câte o lună de zile, lucram pe munţi, d-astea. Făceam trasee, vopseam, făceam momâi de pietre. Mi-a plăcut când m-am pierdut odată, toată ziua am umblat prin pădure.

R: Care au fost primele concerte la care v-aţi numărat printre privitori?
N: Pentru mine cele care au contat cel mai mult au fost cele Viţa de Vie de la Serbările Soarelui în Călăraşi. Iar apoi am venit în Bucureşti în toate barurile vieţii şi de acolo toate trupele. Emil, Zob. Mă bucur c-au cântat la B’estfest primul album al lor, îl am original pe casetă.
M: Timpuri noi unplugged e cel mai tare concert şi Viţa de Vie.
Ş: Eu am văzut Zdob şi Zdub şi am rămas marcat, la mare.
C: Primul concert pe stadionul Navrom în port la Călăraşi, Şuie Paparude, Class şi Holograf. Mi-a plăcut doar Şuie şi Class-ul puţin.
S: E de prisos, prin liceu aveam colegi de pe la Mandinga, Delia Matache, prea mulţi.
A: Am avut noroc să prind concert cu Sting, cu Peter Gabriel, ăla a fost primul concert mai mare.

R: Aţi avut modele sau persoane care v-au inspirat în cariera muzicală?
M: Obama.
N: Eu o să zic Mişu (n.r. – râde). Dacă găseşti valori în tot felul de oameni pe care îi apreciezi şi încerci cumva să le foloseşti, e O.K. Dar nu avem un model anume.
A: Sincer? Marcel.

R: Care sunt trupele voastre preferate?
N: Anathema.
Ş: Korn.
M: Electric Six.
A: The Police.
S: Filarmonica „George Enescu“.
C: A zis-o pentru mă-sa, recunoaşte!
N: La Jean trece Metallica.

R: Ce părere aveţi voi despre actuala industrie muzicală românească?
N: E complicat, nu de alta, dar sunt foarte multe aspecte şi începem să intrăm în detalii, mizerii. E în lucru. Sperăm şi noi să ne băgăm puţin trompa p-acolo.
C: E ieftină din toate punctele de vedere.

R: Dacă ar fi să alegeţi alte meserii, ce aţi alegeţi să fiţi?
C & N: Noi suntem programatori! (n.r. – râd)
S: Programator.
A: Bucătar -şef!
M: Pescar sau dealer de arme.
N: Ce-ar putea fi Jean? Ar merge doctor veterinar, da. Atlet de performanţă, să simtă durerea!
Ş: Astronaut.
N: Bucătar, ca să păstrăm ordinea.

R: Cum arată un ele-fan?
N: E complicat. Oricine, oricâţi, oricând, mai ales oricum. Dacă e, e. Suntem pe principiul „cine e cu noi“, şi cu Marcel.
C: Să ştie să ţină trompa sus.

R: Ce se găseşte pe agenda voastră cu planuri de viitor?
N: O să apară la un moment dat un album, prin primăvară sperăm, asta care vine şi nu alta. Turnee, single-uri, clipuri, femei, bani, arme, muzică clasică pe alocuri… (n.r. – râd), Sperăm să mai scoatem sau măcar să existe nişte piese noi. Să mai umflăm repertoriul. Să ne placă lumea, familia şi prietenii. Să fie pace mondială şi bine doar pentru noi.

R: Descrieţi ceea ce faceţi în trei cuvinte.
N: Da’ n-ai cum!
C: Les Elephants Bizarres. Ha! Nu te aşteptai la asta!

R: Ce le transmiteţi tinerilor liceeni care vă ascultă?
N: Anarhie, fraţilor! N-ai ce să le zici, că oricum o să facă de capul lor. Nu ascultaţi ce spunem!
A: Cel mai bun sfat pentru liceeni e să nu ţină cont de sfaturi.
C: Încercaţi să cautaţi mai mult în voi.
N: Cum era? Ah! Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor, asta este tot ce trebuie să ţineţi minte.
S: Have fun all day!
M: Profitaţi, profitaţi, profitaţi! Încercaţi orice!
Trompa sus!