V-aţi pus vreodată întrebarea cât de frumoasă poate să fie viaţa atunci când nu vă gândiţi la sensul ei, ci efectiv când o trăiţi, când îi simţiţi prezenţa în fiecare secundă? Majoritatea oamenilor din ziua de azi se lasă pierduţi în acest lanţ al slăbiciunilor, al stresului incontrolabil şi uită de ei înşişi, de autenticitatea care zace în fiecare dintre ei… Cartea lui Andrei Pleşu m-a frapat încă de la citirea titlului „Despre frumuseţea uitată a vieţii“ care este plin de substanţă şi te îndeamnă la reflexie!
„Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt mereu ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite“, asta zice Andrei Pleşu într-unul dintre eseurile care compun această cărticică moralizatoare. Câţi oare nu au fost măcar o singură dată într-o asemenea situaţie fără speranţă, în care s-au simţit singuri, debusolaţi, acaparaţi de stres şi de gânduri negative? Refuz să cred că viaţa unora este chiar atât de ideală şi că niciodată nu au avut dubii, stări meditative şi dorinţă să evolueze! De fapt, acesta este secretul – să conştientizăm că toată puterea se află în mâinile noastre. Totul porneşte de la noi, adolescenţii dominaţi de indiferenţă, ignoranţă, mânie… Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne plafonăm într-o simplă stare latentă şi aşteptăm fericirea. Gata, de ajuns! Trebuie să reevaluăm componentele ecuaţiei!
Unul din capitolele care mi-a atras atenţia a fost „Sus inima!“. E un îndemn pe care, în limbajul cotidian, îl rostim sau îl auzim ca pe o îmbărbătare. Chit că spunem „Fii tare!“, „Nu fi trist!“ sau „Fii demn!“, toate îndeamnă la a nu ne lăsa copleşiti de emoţii negative şi, respectiv, a ne păstra coloana vertebrală înaintea greutăţilor, ceea ce majoritatea nu prea face. Mereu tindem să punem răul înaintea tuturor! Suntem ori prea realişti, ori prea visători.
Pentru unii dintre noi nu mai există un liant între cele două stări. Ar trebui să învăţăm să nu ne mai conducem viaţa din subteranele sufletelor noastre atât de agitate. Ce-ar fi să ne găsim un moment de „respiro“ în fiecare zi în care să fim singuri cu gândurile noastre, în care să ne deprindem de toate răutaţile care ne înconjoară? Să concluzionăm odată pentru totdeauna că este necesar să zâmbim mai des, să fim mai sensibili la frumuseţea lucrurilor mărunte!
Aşadar, singura terapie, în situaţia prezentă în viaţa multora, este să ne impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi. Când a fost ultima oară când aţi contemplat un apus de soare şi aţi asistat la instaurarea misterioasă a nopţii? Dar ultima oară când v-aţi simţit cu adevărat împliniţi şi fericiţi? Vă las temă de gândire…