Interviu Octavian Strunila

de Cezara Panait – redactor
foto: Adrian Conete – colaborator foto

„Actoria este cea mai spirituală dintre profesii pentru simplul motiv că actorul trebuie să se afle într-o stare paradoxală: el s-a identificat cu personajul pe care îl interpretează, dar cu toate acestea a rămas un privitor“, afirmă maestrul spiritual indian, Osho.

Octavian Strunilă, un binecunoscut actor român, va rămâne în amintirea multora drept Stelică din serialul „Lacrimi de iubire“, Geo Dumitrescu din „Iubire ca în filme“, însă rolul care l-a făcut cu adevărat celebru este Stiven „Killeru“ Ioniță din telenovela românească „Inimă de țigan“. El a fost de acord să ne dezvăluie amănunte din spatele muncii sale actoricești, dar și din viața sa personală.

R.: Cum ți-ai descoperit talentul actoricesc?
Octavian Strunilă: Nu e vorba de talent, e vorba de niște lucruri de care am început să mă apropii la un moment dat, în anul întâi de facultate, la Managemant, pentru că eu am făcut prima dată Management Financiar – Contabil și Administrativ, un an. În acel timp eu mergeam mult la teatru și din luna martie m-am hotărât să dau la Teatru. Am abandonat Facultatea de Management și am dat la Teatru. Am luat din prima. Și talentul … la un moment dat cu toții credem că avem talent într-o zonă. După aceea îți dai seama că îți trebuie de fapt mai multă muncă și perseverență.

R.: Îți mai amintești cum a fost pentru tine să joci pentru prima oară într-o piesă de teatru sau într-un serial televizat?
O.S.: Da, îmi amintesc. Aveam, normal, emoții. Orice lucru pe care îl faci pentru prima oară îți creează senzația de nesiguranță și ai emoția respectivă de la început. Atât pe scenă, cât și în fața camerei, există emoția asta la oricine, de aceea le spun și cursanților mei că e normal să aibă emoții și să nu creadă că numai ei pățesc chestia asta, că numai lor li se întâmplă. Li se întâmplă tuturor, numai că, în timp, trebuie să treci peste emoțiile respective, să înveți să le controlezi și să fie pozitive.

R.: Ce poți spune despre drumul pe care trebuie să-l parcurgă un actor în ascensiunea sa? Este unul ușor?
O.S.: Este normal să spun că nu e unul ușor, pentru că e viața mea, fac asta. E normal ca părerea mea să fie una reținută vis-a-vis de chestia asta, pentru că sunt actori și actori. Sunt oameni care fac meseria asta pentru că din ea trăiesc, cu asta își câștigă existența, și sunt oameni care fac lucrul ăsta ca pe un hobby, pentru că partea financiară și-o asigură din altă meserie. Dacă vrei să câștigi bani din actorie și să și trăiești e foarte greu. Nu vreau să încep iar cu : „E foarte greu în România“, dar e foarte greu la noi, în Europa, față de alte locuri din America sau țările mai mari, unde lucrurile sunt puțin mai OK pe plan profesional și se plătește mai bine. Ai făcut un film, poți să stai acasă doi, trei ani, pe când la noi faci un film și termini banii în următoarele două luni. Mai faci un film peste doi ani, dar e greu. Ca profesie, e delicată treaba cu actoria, pentru că trebuie să înveți tot timpul lucruri noi, pentru că evoluează piața și trebuie să te ții cu piața. Trebuie să te antrenezi în continuu, pentru că dacă joci acum și dacă mai joci peste jumătate de an, s-ar putea să-ți dai seama la un moment dat că îți ieși din mână și chiar dacă nu joci în filme, nu joci într-o piesă de teatru, trebuie să te preocupe asta. Trebuie să completezi cu altceva: să scrii, să citești, să faci școala de actorie, cum fac eu – joc aici de-mi sună apa în cap.

R.: Ai fost nevoit să faci anumite sacrificii pentru a ajunge la acest nivel profesional?
O.S.: Da, faci sacrificii ca în orice meserie. Și atunci când ești strungar faci sacrificii, pentru că sacrifici somnul, dar sacrificii mari cum ar fi să mă cert cu familia ca să fac actorie nu am făcut pentru că nu a fost nevoie. M-au înțeles și m-au susținut de la început. Pe de altă parte, alt sacrificiu, poate, într-adevăr a fost acela financiar, pentru că am ales să fac o meserie nesigură și am avut noroc, pe de-o parte. Foarte mulți colegi de-ai mei, din păcate, n-au avut norocul ăsta să joace în seriale și să câștige bani. Au fost oameni care au trăit din teatru și în teatru se câștigă foarte prost.

R.: Când ți-ai dat seama că actoria este o opțiune viabilă pentru tine în viitor?
O.S.: Nu mi-am dat seama de asta. Eu când am început să fac actorie, am început să o fac naiv și fără să îmi dau seama că asta o să fie de fapt toată viața mea. Am început să câștig bani chiar din anul întâi de facultate, lucru care a fost un noroc. A fost și un pas înainte în planul meu financiar.

R.: Ce șanse crezi că mai au artiștii – în speță actorii încă nelansați – în ziua de azi?
O.S.: Să se lanseze! Sunt din ce în ce mai mulți actori în România, într-adevăr, și e din ce în ce mai greu să joace toți. Nu cred că există fizic spațiu să joace toți pe o scenă. Mă refer la toate scenele din toate teatrele din țară și la numărul de studenți care termină anual facultățile de teatru din București, din Galați, Iași, Târgu Mureș. Pe vremuri era acea repartiție: terminai facultatea la București și te repartizau la Botoșani. Jucai doi ani în acel loc și erai obligat să stai acolo acei ani. După aceea, te duceai unde voiai, dar acum termini facultatea și nu ai unde să te duci. Te-ai duce și la Botoșani, și la Dorohoi, dar nu te primește nimeni, pentru că nu e posibil să-i angajezi pe toți. Sunt peste 500 de actori care ies în fiecare an. Nu ai cum să faci atâția actori, pentru că, mai mult decât atât, a început să devină ca în America – toată lumea se face actor! E ospătar, dar el de fapt e actor. Lucrează la tutungeria din colț, însă el e actor. Nu e chiar așa. Actor, până la urmă, înseamnă să faci profesia asta. Cine nu o face și a terminat Facultatea de Teatru, nu e actor. Dacă ești bun, o să se întâmple cu siguranță lucruri bune.

R.: De ce crezi că nu se promovează îndeajuns valorile românești?
O.S.: Problema este alta… Nu e o problemă cu faptul că nu se promovează. Se promovează foarte mult, doar că se promovează alt tip de valoare. Asta e problema. În România, acum, este o problemă cu scara de valori. Noi, în loc să promovăm ceea ce trebuie, promovăm tot felul de show-uri păcătoase. S-a „defectat“ scara de valori, s-a dezacordat. Ar trebui să promovăm oameni ca Victor Rebengiuc sau în muzică, să ne mai îndreptăm atenția și către Zamfir. Nu e vorba neapărat de cei mai în vârstă. Sunt și oameni tineri care fac treaba bună. Vorbesc de regizori tineri, Cristi Puiu, Mungiu, oameni care afară sunt foarte bine văzuți și în România dacă apare un articol odată pe lună despre ei, e bine! Vorbim de vechea generație, vorbim de noua generație. Noi stăm bine, dar din păcate promovăm și vorbim seară de seară milioane de cuvinte – căci asta facem – vorbim cuvinte, nu mai au sens cuvintele astea. Nu mai au greutate. Vorbim pur și simplu, ca să nu stăm degeaba. Nu mai citim o carte, ca să știm și noi care e cu adevărat valoarea pe care ar trebui să o prețuim și stăm de vorbă cu niște fetițe care apar la televizor și care sunt întrebate ce au făcut săptămâna trecută. De ce nu îl chemăm pe Marcel Iureș într-o emisiune și să-l întrebăm cum a fost când a lucrat cu Bruce Willis?! Mi se pare mult mai interesant. Cheamă-l pe Dragoș Bucur, întrebă-l cum a fost când s-a întâlnit cu Brad Pitt, pentru că a dat un casting pentru un film de-al lui Brad Pitt! De ce nu se întâmplă chestia asta?! Eu cred că problema e din mai multe părți. Este și problema oamenilor din televiziune, dar, mai mult decât atât, este problema oamenilor care conduc anumite trusturi de presă.

R.: Ești un artist desăvârșit, cu aport atât în actorie, cât și în dans, scenaristică și regie. După ce le-ai experimentat pe toate acestea, în care artă poți spune că te regăsești cel mai bine?
O.S.: În ultima vreme mă regăsesc din ce în ce mai mult în scenaristică, pentru că e un lucru pe care îl faci când vrei tu. Pui mâna pe un calculator, pe o tastatură și dai drumul ideii. Asta nu ține de ceilalți. În ultima vreme am început să scriu chiar mult. Chiar azi-noapte am scris până dimineață la ora șapte!

R.: Ai vreun rol dintr-o piesă de teatru sau serial în care ai jucat, pe care să-l îndrăgești în mod special sau care să te reprezinte cel mai bine?
O.S.: Nu mă atașez de niciun personaj. Urăsc chestia asta. Nu-mi place, pentru că personajele vin și pleacă, dar tu rămâi. Nu am nostalgii legate de „Inimă de țigan“ sau de alt rol, chiar deloc. Eu merg mai departe cu următoarele lucruri pe care trebuie să le fac. E mai important ce se întâmplă acum și ce se va întâmpla mâine, decât ce mi s-a întâmplat acum patru ani. De aici vine și vorba aceea: „Dacă îți pierzi timpul gândindu-te la trecut, e clar că pierzi prezentul“. Mai mult decât atât, pui în pericol viitorul, pentru că tu nu-ți faci planuri de viitor. Vai, ce frumos a fost la filmările de la nu-știu-ce film și acum nu mai e! Și tu ce faci?! Omul trebuie să-și facă planuri tot timpul. Dacă îți impui anumite scopuri, ai pentru ce să muncești, ai pentru ce să evoluezi și s-ar putea să ți se întâmple. Dacă nu-ți faci planuri, nu ești decât o legumă, un om care trăiește pe spatele celorlalți sau la întâmplare – de obicei la întâmplare. Culmea e că ăștia au și noroc!

R.: Ce calități consideri că trebuie să aibă un bun actor?
O.S.: În primul rând, trebuie să aibă un bun simț – și aici nu mă refer să dea
„sărut-mâna“ pe stradă când se întâlnește cu o bătrână. Nu, bunul simț înseamnă să simtă lumea bine, așa cum e ea. Să nu aibă o percepție deformată referitor la ce se întâmplă în jurul lui. Dacă ai o astfel de percepție, lucrurile pe care le vei realiza pe plan profesional vor fi, de asemenea, deformate. Tu îmi povestești mie ceva, eu înțeleg cu totul altceva decât e în realitate și mă duc și îi povestesc lui și îi spun niște prostii, pentru că nu e ceea ce mi-ai zis tu mie. Deci, trebuie să fie sănătos la cap, să aibă răbdare – multă răbdare, pentru că lucrurile bune vin tot timpul. Tot timpul se întâmplă lucruri bune, numai că nu se întâmplă imediat. E ca la autobuz! Când stai și aștepți autobuzul, el va veni! E clar că vine, că de aia e plătit șoferul. Bine, dacă îl aștepți noaptea la patru s-ar putea să vină a doua zi, dar tot vine! Așa se întâmplă și cu viața! Poți să umbli toată viață așa și să spui că nu ți s-a întâmplat nimic. Nu ți s-a întâmplat nimic pentru că nu ai perseverat într-un anumit domeniu, ai umblat aiurea. Nu ai avut încredere în nimic. Trebuie să ai încredere în ce vrei tu și să mergi până la capăt. Am auzit chiar ieri o chestie și m-a marcat. Am citit într-o carte că trebuie să știi foarte bine ce-ți dorești și apoi trebuie să înveți să ceri de la viață. Să te gândești foarte bine ce vrei, după care pasul următor este să ceri de la viața chestia aia. „Vreau să mă fac pilot“. Cere asta de la viață. Du-te, antrenează-te, fă școala de piloți, fă tot posibilul ca lucrurile respective să ți se întâmple.

R.: Ai câștigat, în 2010, alături de Ella Dumitru, premiul cel mare în concursul „Dansez pentru tine“. Cum a fost această experiență?
O.S.: A fost un lucru la care am muncit mult, într-o zonă pe care nu o stăpâneam foarte bine, pentru că oricât am ști noi să dansăm pe la nunți, botezuri și înmormântări (n.r.: râde), acolo e vorba despre altceva. Este vorba despre a învăța să răspunzi unor coregrafii cu stoicism, cu capul sus. Cred că a contat foarte mult povestea Ellei. După cum am spus, acolo au dansat mult mai bine decât noi Adela și crețul ăla (n.r.: Alexandru Lică), dar a fost o experiență în care am slăbit opt kilograme.

R.: Ai înființat, alături de acrița Carmen Tănase, regizorul Mihai Brătilă și soția ta, Oana, o școală de actorie și dans. Care sunt considerentele pentru care ați făcut acest pas?
O.S.: Când am înființat școala, am făcut-o pentru că simțeam nevoia să fac ceva în meseria asta zilnic, să am un loc unde să mă duc, să repet dacă vreau, să fac lucruri legate de meseria asta. Voiam să nu aștept să mi se dea ceva, voiam să fac eu ceva și bineînțeles a fost vorba de partea financiară. Eu am făcut-o ca pe o afacere până la sfârșit.

R.: Cum este să le împărtășești celor cu mai puțină experiență în teatru decât tine din cunoștințele tale în cadrul acestor cursuri?
O.S.: Meseria de pedagog e foarte interesantă. Descoperi în tine lucruri noi, dacă lucrezi. Nu poți să știi dacă ești bun profesor până nu predai și cea mai bună școală este până la urmă tot experiența, practica. Am învățat să lucrez și cu cei de 13 ani și cu cei de 55 de ani. Totul este să vorbești oamenilor pe limba lor, să nu te duci la puștanii de 14 ani și să le vorbești din cărți. Asta te ajută și în meseria de actor, pentru că tu creezi în această meserie mai multe personaje și trebuie să-ți creezi personajul necesar acolo. Despre asta e vorba cu pedagogia. Trebuie să le arăți meseria aceasta, actoria, ca fiind ceva frumos, nu ca pe o chestie care să-i chinuie și să-i obosească. Asta se face din plăcere, altfel nu-ți iese!

R.: Consideri că un bun actor trebuie să cunoască și tehnicile artistice, sau talentul poate compensa lipsa acestora?
O.S.: Nu, talentul nu înseamnă nimic. Talentul poate să însemne în meseria asta chiar autodistrugere. Dacă, Doamne-ferește!, ai talent și nu conștientizezi că ai nevoie de muncă, în zece ani poți fi distrus total, pentru că talentul de ajută foarte mult în primii ani de meserie, când ești viu, tânăr, poți să faci lucrurile așa, dar te ajută pentru că atunci arăți ceea ce ești tu. După primii ani, trebuie să realizezi că nu mai poți să arăți doar ce ești tu, trebuie să arăți și altceva, alte personaje. În primii ani arăți câteva personaje – unul mai supărat, mai morocănos, unul plin de viață și altul nervos și s-au terminat! La un moment dat ceilalți o să spună : „Nu-l mai luăm pe ăsta, că e la fel“. Trebuie să te schimbi, să evoluezi, să fii complex.

R.: Cum a fost perioada liceului pentru tine?
O.S.: Aoleu, eu am făcut informatică, pentru că aveam două lucruri de ales în familia mea: tatăl meu era artist – cânta, iar mama lucra la bancă, pe calculator. Deci, am ales calculatorul în clasa a VIII-a și în anul întâi de facultate, după ce am făcut Management, am trecut la altceva. Eu chiar cred că destinul m-a dus acolo unde trebuia, pentru că n-am insistat eu să fac meseria asta. Mi s-a întâmplat să fac actorie, n-am căutat cu îndârjire, să bat pe la uși, să mă chinui, să fac pregătiri.

R.: Ai fost un adolescent rebel sau ascultător?
O.S.: N-am fost ascultător! Am făcut prostii care puteau să mă coste. Când eram adolescent nu eram foarte cuminte. Acum mă uit în urmă cu spaimă. Au fost momente în care puteam să nu mai fiu acum, pentru că la 16 – 17 ani crezi că poți să muți munții, dar nu e chiar așa. E doar o percepție și am intrat în multe încurcături.

R.: În timpul rămas liber ce activități mai desfășori?
O.S.: În timpul rămas liber încerc să mă gândesc ce ar trebui să fac mai departe ca să nu mai am timp liber. Urăsc să am timp liber și când nu mai am timp liber deloc, simt nevoia unei vacanțe. În rest, urăsc să stau degeaba, să lenevesc, cum stă o grămadă de oameni cu telecomanda în mână în fața televizorului. Îți epuizezi energia. Eu am avut o perioadă foarte lungă în care n-am avut televizor – cinci ani, cred. Nu eram mai prost decât ceilalți sau nu eram în afara societății. Lumea are impresia că dacă nu se uită la televizor, pierde ceva. Nu pierde nimic. Eram chiar mai OK decât ceilalți oameni. Nu am făcut-o pentru că nu aveam bani să-mi iau un televizor, ci pentru că mi-am propus să nu am unul. Luam o carte și citeam sau mă gândeam ce film aș mai putea să fac. Începe să-ți meargă mintea. Îți iei televizor, dar te uiți și tu la filme artistice. Tocmai am văzut un film din 1961, „West Side Story“. Te uiți la niște lucruri ca să rămâi cu ceva, dar zapping-ul ăsta de pe un post pe altul îți mănâncă creierii și chiar îți deformezi reperele. Acum arată aproape numai prostii, iar tu nu ai cum să înțelegi ce trebuie din alea la 14 ani. S-ar putea să înțelegi lucruri greșite.

R.: Cum te descurci cu atribuțiile de tată?
O.S.: Bine, foarte bine. E un lucru bun care mi se întâmplă și care trebuie să se întâmple la un moment dat, pentru că altfel riști să trăiești haotic. E un lucru care îți ordonează viața și care e bine să se întâmple la timpul potrivit. Să nu ajungi la 50 de ani și să ai un copil mic de un an, pentru că nu mai poate să învețe nimic de la tine. E frumos.

R.: Ce proiecte de viitor ai în ceea ce privește cariera ta profesională?
O.S.: Referitor la proiecte de viitor, sunt foarte reticent în a discuta despre ele, și nu pentru că mă blochează pe mine de vreun contract. Te poate forța un contract să nu vorbești de proiecte de viitor, dar nu de asta nu vreau să vorbesc. Nu e nici superstiție. Lumea spune că nu vorbesc despre ceea ce vreau să fac pentru că sunt superstițios, dar e mai mult decât atât. Noi avem o energie cu care facem lucrurile. De exemplu, ne punem în cap să facem un spectacol și am o energie cu care vreau să fac asta. Mă gândesc cum o să fie, cu costume din 1930, o să se danseze și o să fie muzică și totul rămâne în capul meu. Dacă îți povestesc ție ce vreau să fac, eu consum din energia respectivă. Deja niște oameni știu ce vreau eu să fac, m-am consumat și la un moment dat n-o să mai am chef, n-o să mai am energia cu care să duc proiectul până la capăt și s-ar putea să nu se mai întâmple. Nu e o superstiție. Dacă vorbești toată ziua despre ce o să faci tu, nu o să mai faci nimic.