Interviu Teodora Mares

„Aşa s-au combinat lucrurile în viaţa mea“

Femeia din spatele chipului adolescentei din filmul „Declaraţie de dragoste“, a frumoasei capricioase din piesa „Sonată pentru saxofon şi Eva“ sau a pictoriţei din piesa „Iubiri interzise“, ne împărtăşeşte câte un pic din întâmplările, angoasele şi, mai ales, şansele care au transformat-o într-un artist român consacrat. Este o doamnă a cărei frumuseţe nu ţine cont de vârstă sau societate.

O cheamă Teodora Mareş şi este actriţa care şi acum, după aproape 30 de ani de carieră, are la fel de mult succes pe scenă ca şi pe ecran.

Reporter: Cum era liceana Teodora Mareş?
Teodora Mareş: Viaţa mea de liceu a fost, practic, împărţită-n două pentru că eu am făcut sport de performanţă şi am vrut să urmez un liceu de sport. În oraşul în care locuiam, la Brăila, nu exista şi atunci a trebuit să dau examen într-un oraş care să fie cel mai apropiat de Brăila şi care să aibă secţie de atletism. Şi aşa am ajuns la Ploieşti, unde am învăţat doi ani.
Am locuit la cămin şi am avut o viaţă mai dură, aşa. La 14 ani să stai la cămin… cu mai multe fete în cameră. Programul era foarte plin pentru că aveam antrenamente, aveam şi cursuri. Atunci, mă rog, eram mai cuminţică.

Eu am prins perioada aceea cu treptele. Secţia aceasta de sport s-a desfiinţat între timp şi s-a transformat în clasă de mecanică. Lucru care nu mă interesa, că mecanică găseam şi la Brăila. Mama m-a întors la Brăila, unde am descoperit, într-o bună zi, ceva interesant: neştiind încotro s-o apuc, ce să fac, voiam să urmez tot latura asta umană, dar se cam desfiinţaseră clasele astea cu profil uman şi se tot înfiinţaseră clasele astea de mecanică, de tehnică, ceva ce eu nu făcusem – pentru că şi la Ploieşti am avut un statut special fiind la clasa aceea de sport. Şi mă gândeam să mă înscriu la o clasă de Istorie-Geografie. Cam spre asta voiam să mă îndrept atunci când am citit un articol din ziarul local cum că, în cadrul Liceului de Construcţii, din Brăila, se înfiinţase o clasă de „Arhitectură, sistematizare şi desen tehnic“. Mi-a plăcut cum sună asta cu arhitectura, cu desenul tehnic, era mai apropiat de sufletul meu şi acolo am dat un examen pe care l-am trecut. Şi am terminat liceul la Brăila la această clasă.

Dar, perioada asta a fost, aşa, o perioadă mai revoluţionară, în ceea ce mă priveşte. Eram foarte băieţoasă. Aveam prieteni băieţi, chiuleam, săream gardul de la şcoală şi ne duceam să cumpărăm, spuneam noi, „de-un leu haleu“ – că era o eugenia 65 de bani. Şi cine avea un leu, eu sau colegul meu de bancă, făcea cinste în ziua respectivă – hai să luăm de-un leu haleu. Şi luam o eugenia pe care o împărţeam în două şi ne mai rămânea şi 35 de bani de-o cafea (n.r. – râde).

A fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, interesantă. Am făcut două lucruri deosebite. Sportul mi-a folosit şi mai târziu în meseria pe care am făcut-o, arhitecura şi construcţiile la fel, au rămas aşa, pentru mine, ca o deformaţie profesională. Şi acum îmi place să intru prin magazinele astea de aranjamente interioare, de construcţii, plăci, faianţe, gresii; să văd ce cimenturi au mai apărut, cum este cu şapa autonivelantă şi aşa mai departe.
Au fost lucruri care mi-au folosit. Cam asta a fost povestea liceelor prin care am trecut eu.

R.: Din câte am înţeles, aţi făcut şi cursuri de teatru în timpul liceului.
T.M.: Da. Nu era ceva organizat legal. Adică nu am făcut o şcoală populară de arte sau ceva în genul ăsta.

Când eram la clasa de arhitectură a venit o colegă dintr-un an mai mare care cunoştea pe un domn de la Teatrul din Brăila, care pregătea copii pentru facultatea de teatru. Şi a rugat-o pe colega asta să-i găsească un băiat şi o fată mai frumuşei, aşa. Şi fata asta s-a gândit la mine şi la colegul meu de bancă, care era un băiat foarte fâşneţ, comic. Era comicul clasei. De curiozitate, ne-am luat de mânuţă şi ne-am dus amândoi acolo, ca să vedem despre ce era vorba. Şi am participat la un curs dintr-ăsta. Nu ni s-a părut ceva ieşit din comun, dar ne-a intrat un pic, aşa, microbul actoriei. După care, n-am mai fost. Nu ne-a atras în mare măsură şi nici profesorul acela nu a insistat.

Dar în vacanţa de vară m-am întâlnit întâmplător cu el pe stradă şi m-a întrebat „Ei, ce faci? La ce facultate dai?“. Hmmm! Dintr-o dată m-am speriat pentru că, efectiv, nu ştiam încotro s-o apuc. Cu sportul nu mai continuasem. Deci, nu mai era cazul să mă gândesc la facultatea de sport de atunci. Şi, atunci, pe moment aşa, am avut o străfulgerare şi am spus „Dacă am să dau la o facultate, am să dau la Teatru!“. Şi atunci mi-a spus „Atunci te aştept pe 15 septembrie la pregătire“.
Aşa a început meseria mea. Ăştia au fost primii paşi.

R.: Primele două dăţi când aţi dat admiterea pentru Institutul de Teatru din Târgu Mureş, nu aţi intrat. Ce s-a întâmplat atunci?
T.M.: Am dat în ’81 şi ’82 la Teatru în Târgu Mureş pentru că aveam impresia că la Bucureşti se intră numai pe pile, că sunt mulţi copii de actori, de regizori, cunoscuţi; şi mă gândeam că nu am şanse. Şi aveam impresia că acolo, la Mureş, nu se intră pe pile. Şi m-am dus, dar erau foarte puţine locuri.

În ’82 când am dat eu a doua oară, cu trei săptămâni înainte de înscrieri am aflat că s-au redus locurile la fete, că erau locuri separate – fete şi băieţi. Şi băieţii tot aşa – incorporabili şi neincorporabili – adică, două pentru cei care se duceau în armată, două pentru cei care veniseră din armată. Şi la fete erau trei locuri. E, în anul acela, locurile se reduseseră la câte unul singur – unul la fete, unul la băieţi incorporabili şi unul la băieţi neincorporabili. Adică, erau doar trei locuri.
Şi, am zis „Mă duc! Mă duc pe un loc!“ În primul an când am dat, nu eram foarte stăpână pe mine. Eram şi foarte tânără, aveam multe de învăţat şi din viaţă şi din meserie. Dar, în al doilea an când am dat, s-au petrecut nişte lucruri cu mine, nişte schimbări, m-am mai maturizat, am început să privesc altfel examenul, repertoriul. Şi m-am dus pe un loc şi am picat a doua sub linie. Deci, dacă s-ar fi păstrat trei locuri, intram a doua în anul acela. Eh, în fine, e o chestie de destin.

Şi în al treilea an când am dat nu m-am mai pregătit. Am zis că nu mai dau, că o să văd ce-o să fac. Eram aşa nehotărâtă, dezamăgită, nu-mi venise foarte bine faptul că picasem a doua oară la Târgu Mureş. Şi am zis „Lasă. O să stau acasă un an de zile şi o să văd eu ce o să fac.“

În răstimpul ăsta, am dat un concurs la Teatrul din Brăila şi am intrat corp ansamblu. La 1 august acum se fac 30 de ani de când am carte de muncă pe care scrie „Teatrul Dramatic «Maria Filotti» din Brăila“. Şi înainte de examen – ţin minte şi data exactă, era 22 iunie -, mi-am spus că nu pot, că vin examenele şi nu pot să stau acasă. Mai aveam foşti colegi de liceu care dădeau la facultăţi şi am zis „Cum?! Toată lumea se duce, dă examene, şi eu să stau acasă, să nu dau?! Ia să mă duc eu să dau aşa, lejer, la Bucureşti, să văd şi eu care-i treaba pe-acolo că nu ştiu“. Şi-am venit la Bucureşti şi-am intrat prima.

R.: A venit cineva de la Partidul Comunist să vă întrebe ceva?
T.M.: La un moment dat a venit cineva să-mi dea o funcţie, dar nu era ceva important. Probabil n-au simţit nevoia asta pentru că eu eram prea copilăroasă, mignonă, ingenuă (pe genul ăsta mă băgaseră la facultate) şi deci nu prezentam aşa o autoritate pentru Partid. Dar au vrut să-mi dea ceva cu „Secretar cu Propaganda“, ceva de genul ăsta. Adică, trebuia să vin să iau ziarele, să fac conspecte, să mă duc la şedinţe, nu ştiu exact, să strâng semnături de pe la studenţi.
Asta se întâmpla într-o şedinţă. M-a luat un profesor de-o parte, care avea şi funcţie în facultate, şi mi-a spus în timpul şedinţei „Ştii, noi ne-am gândit la tine“, şi am spus „Vai de mine, eu nu vreau aşa ceva!“, „Cum adică nu vrei?“, a spus el, iar eu am spus „Nu, nu vreau“, iar el mi-a replicat „Gândeşte-te că, dacă ai o funcţie din asta în facultate, la sfârşitul facultăţii…“, şi aşa era, primeai 0,50 de puncte la media cu care terminai. Şi am refuzat şi aşa. Nu le-a venit să creadă, dar nici n-au putut să mă forţeze.

A rămas undeva pe o hârtie că sunt chestia asta. N-am făcut absolut nimic. Îl ocoleam pe profesorul ăla când dădeam de el. Nu-l aveam eu la clasă şi-l cam ocoleam aşa. S-a prins el că nu aveam chef de aşa ceva şi aşa am scăpat de funcţie.
Am urât funcţiile de pe vremea pionierilor. Nu mi-au plăcut niciodată.

R.: Am înţeles că aţi învăţat sub îndrumarea lui Octavian Cotescu şi Gelu Colceag. Cum era să învăţaţi sub îndrumarea lor?
T.M.: Eram destul de copleşită de personalitatea lui (n.r. – Octavian Cotescu), de autoritatea pe care o avea. Mi-era puţin cam frică de el, ca să zic aşa. Eram o fată din provincie venită în Bucureşti. Habar n-aveam ce-i prin facultate, nu ştiam nici toţi regizorii, nici toţi marii actori. A fost pentru mine un uşor handicap.

În anul al doilea, el fiind mai bolnav, venea mai rar pe la şcoală, dar discuta în permanenţă cu asistentul lui de atunci, Gelu Colceag, şi Colceag ştia să lucreze cu noi respectând liniile trasate de Cotescu. Şi, din păcate, ne-a părăsit prea devreme. Am fi avut nevoie de el până la final.

R.: Şi Colceag a putut să vă ia?
T.M.: Am mai avut un profesor intermediar, n-are importanţă acum, care a stat puţin la noi la clasă, iar noi ne-am luptat foarte mult să rămânem cu Colceag. Şi am rămas cu Colceag până la final. Şi Colceag era la începuturile carierei lui de pedagog.

R.: Cum era în perioada studenţiei pe atunci?
T.M.: Programul era foarte încărcat. Recunosc cu jenă că nu prea aveam timp să văd spectacole pentru că noi începeam cursurile teoretice dimineaţa şi după-amiază, cu o pauză de o oră sau două, aveam actorie în fiecare zi. Noi ştiam când începem, nu ştiam când terminăm.
Eu locuiam tot la cămin, în facultate. Aveam cameră la etajul patru şi clasele la etajul trei. Şi ieşeam o dată pe săptămână dintre zidurile alea ale facultăţii, sâmbăta, când se făcea armata. Eu am prins perioada când fetele făceau armata trei ani. Munceam mult şi greu.

Erau anii ăia grei, ultimii ai tovarăşului, când se lua curentul, când nu aveam căldură şi mai băgam noi radiatoare prin prize şi săreau siguranţele. Atunci se duceau băieţii şi puneau nişte sârme mai groase. Până când ajunseseră să pună nişte cuie în loc de siguranţe. Îl plăteau pe paznicul de acolo sau îi dădeau ceva de băut ca să ne lase să punem cuiul ăla ca să putem să ne încălzim.
Învăţam la lumina lumânării, apă caldă nu ştiu dacă am avut de trei ori în patru ani de facultate, aşa că ne spălam la lighean. Făceam baie când mă duceam o dată la trei săptămâni acasă la mama, la Brăila.
Nu a fost uşor. Îngheţa apa în pahar pe noptieră, lângă pat.

R.: Dar duminica nu puteaţi să vă distraţi?
T.M.: Nu exista aşa ceva. N-am avut aşa ceva. Noi am învăţat şi am suferit, aşteptând să treacă cei patru ani de facultate să ne ducem la posturi.
Eram câţiva care luptau să rămânem în căminul ăla, pentru că după un an sau doi se desfiinţase. Şi ni se dăduse cămin la Operă. Şi am zis „Cum să ne ducem noi acolo?! Păi, acolo e gălăgie. Sunt studenţi mulţi. Noi avem nevoie de linişte!“. Trebuia să stăm să învăţăm textele, rolurile. Şi nu am vrut să plecăm de acolo pentru că ni se părea prea gălăgios. Acolo studenţii se mai distrau. Noi voiam linişte ca să muncim (n.r. – râde).

Rămăsesem vreo trei-patru şi singura noastră distracţie era să ne întâlnim seara şi să ne bem ceaiul. Făceam cu greu rost de pliculeţe de ceai, aduse de pe undeva, şi fierbeam câte un pliculeţ d-ăla de ceai de câte trei-patru ori, ba le mai şi păstram, mai puneam încă unul peste cel vechi; şi stăteam la şuetă seara…

Aveam un coleg de clasă care era foarte gospodar. Şi pentru că era foarte frig acolo în cameră, îşi adusese un Godin, o sobiţă de metal, căreia îi făcuse horn afară; şi pleca în căutare de lemne. Venea cu câte un braţ de lemne şi ne strângeam în jurul Godin-ului şi beam câte un ceai. Ba, de multe ori, nemairezistând de frig în clase, cu profesorii la orele astea de teorie, mai veneam şi cu profesorul în cameră la colegul meu să stăm pe lângă Godin, să facem cursul. Era greu. De ce să vă mint? Dar, a fost o experienţă de viaţă.

R.: Cum se desfăşura un casting pe atunci?
T.M: Noi spuneam că se dau probe de film. Erai chemat sau nu erai chemat, sau mai veneau regizorii prin facultate la examene… puţini făceau asta, dar mai făceau, şi mai luau aşa studenţi. Nu erau aşa aranjate. Adică din cinci probe puteai să fii sigur că luai măcar una.

R: Aşa aţi ajuns şi d-voastră în rolul Ioanei Popa?
T.M.: Da, da. Nicolae Corjos, regizorul filmului, avea un dar nemaipomenit. La examenul de admitere, la înscrieri, el stătea zile în şir în gangul acela de la Facultatea de Teatru cu un carneţel în mână şi un pix şi-şi nota toţi copiii care se înscriau. Deci, avea carneţele cu sute, mii de copii, cu numere de telefon şi de unde sunt. Unii nu treceau de eliminatorii, dar el îi avea acolo. Şi dacă cineva îi plăcea, avea o anumită fizionomie, nu-ştiu-ce, îl ţinea minte.
Nu cred că a mai făcut cineva aşa ceva şi nu cred că am mai auzit de cineva atât de interesat de distribuţii. Regizorii îşi mai fac distribuţiile şi după ureche sau după prietenii.

Când a făcut filmul ăsta, a sunat de pe carneţelele lui o grămadă de copii, de tineri. Şi ne-am dus unde se dădeau probele, la Buftea, cu operatori şi au fost peste o mie de copii la probele acelea. Erau şi mulţi în distribuţie, că era film cu liceeni, şi au fost mulţi în filmul acela care, după aceea, au intrat la facultate şi au devenit actori şi sunt acolo prin figuraţie. De multe ori când mă uit zic „Ah, uite-l şi pe ăla… Mi-aduc aminte că aia a făcut facultatea la nu ştiu câţi ani după mine…“.
Aşa s-a întâmplat. Şi am avut eu şansa să primesc rolul acela.

R.: Rolul pe care l-aţi avut în „Declaraţie de dragoste“ v-a influenţat cumva negativ cariera? Fostul d-voastră partener de film, Adrian Păduraru, a declarat ceva în genul acesta cu privire la rolul pe care l-a avut atunci.
T.M.: Nu pot să spun că nu mă deranjează că şi acum, după aproape 30 de ani, încă mai vorbesc despre chestia asta, mai ales că eu n-am făcut doar filmul ăsta, am mai făcut şi alte filme, dar ăsta a fost atât de întipărit în memoria publicului încât, într-adevăr, nu pot să mă ascund 100% de rolul ăsta – pe de-o parte. Dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc că, dacă eu nu făceam filmul ăsta, nu se ştie ce s-ar fi ales de mine; pentru că acel film mie mi-a întipărit numele de afiş în acel moment. Şi nu pot să nu-i mulţumesc destinului sau d-nului Corjos […]. Mie mi-a schimbat destinul acest film şi nu în rău.

Într-adevăr, a trebuit să muncesc mai mult ca să dovedesc că am depăşit acel rol de liceană. Există o dramă, cred eu, a actriţelor care îşi încep meseria asta pe genul ăsta de ingenuă, pentru că mai mult de jumătate din viaţa lor fac cam acelaşi gen de roluri pozitive, de veşnic îndrăgostite… Şi vrem şi noi să jucăm o ţaţă, o babă, o servitoare, un rol de compoziţie, o scorpie, ştiţi?… E, şi aici nu e foarte plăcută treaba, dar intervine după aceea o vârstă, când lucrurile merg de la sine şi vin alte fete tinere din urmă (n.r. – râde).

R.: Cu toate acestea aţi fost repartizată în Sfântul Gheorghe, Covansa. Cum a fost atunci?
T.M.: Chiar dacă filmul a avut un succes nemaipomenit, asta nu însemna să rămân în Bucureşti. Bucureştiul era un oraş închis pe atunci şi erai obligat să faci stagiatura în provincie trei ani.

Teatrul Maghiar din Sf. Gheorghe şi-a deschis o secţie de limbă română. Adică, li s-a impus de către tovarăşa, ca să fie populată zona de mai mulţi români. Şi s-a deschis cu noi Secţia de Limba Română a Teatrului Maghiar.

Şi pentru că acolo 70% din populaţie era de etnie maghiară, noi scoteam o premieră pe care o jucam de două-trei ori la sediu după care nu mai aveam spectatori. Şi din ăia 30% români, câţi erau atât de interesaţi de teatru încât să vină să umple sălile? Deci, intelectuali mai puţini. Aşa că trebuia să plecăm în turnee. Şi am bătut toată ţara, toate satele, pe unde nu călcase picior de actor vreodată. Am jucat prin nişte foste case de cultură transformate în nişte grajduri pentru vite. Ţăranii nu înţelegeau, spuneau „Ce-i asta, tată? E muzică populară?“ „Da, tataie, muzică populară. Hai, intră, intră!…“

Dar în perioada asta nu jucam numai la ţară. Făceam şi turnee de două-trei săptămâni prin oraşele mari ale ţării şi trebuia de multe ori să fiu scoasă cu miliţia din Casa de Cultură unde jucam sau din teatrul respectiv, pentru că săreau spectatorii pe mine să mă sfâşie, să mă atingă. Ca la americani (n.r. – râde)… a fost ceva… Aşa s-a întâmplat şi cu cei din „Liceenii“. Mi s-au dat onoruri militare. Erau şi săli în care veneau cu garnizoana de la armată.

Am trăit momente interesante, care ar fi putut fi periculoase pentru mintea şi sufletul meu. Noroc că eu sunt o persoană echilibrată şi nu mi-a luat Dumnezeu minţile, pentru că putea să mi se urce la cap, dar am menţinut balanţa.

Se întâmplau lucruri de pe urma filmului… O doamnă în vârstă a venit după un spectacol în culise şi mi-a sărutat mâna, vă daţi seama?, şi eu eram o puştoaică de 26-27 de ani, vă daţi seama?
Primeam buchete de flori, de nu puteam să le cuprind cu braţele şi nu aveam unde să le pun în autocarul cu care circulam. Ţin minte că o florăreasă şi-a luat toată găleata de flori, toate florile din găleată, şi mi le-a pus în braţe…
Erau gesturi frumoase şi astea de pe urma filmului (n.r. – râde).

R.: Se poate spune că experienţa din facultate v-a pregătit pentru astfel de momente?
T.M.: Da, şi alea, şi nu numai de acolo. Chiar şi din copilăria mea, pentru că eu am crescut la ţară, la bunicii mei, şi de copil am fost un omuleţ cu picioarele pe pământ. Aşa s-au combinat lucrurile în viaţa mea.

R.: La începutul carierei, ce vă motiva dacă munca era aşa grea?
T.M.: Făceam ceea ce-mi plăcea. Nu puteai să spui nu, nu puteai să lipseşti. Pe vremea aceea nu se chiulea de la facultate. Nu ca acum când studentul stă numai pe la castinguri şi când a terminat facultatea n-a înţeles nimic din ea. Atunci nu prea se discuta.

R.: Şi acum este la fel?
T.M.: Da, munca. Altceva ce Dumnezeu să fie?! Este meseria pentru care m-am pregătit. Nu ştiu altceva să fac. Nu-mi rămâne decât să fiu un bun profesionist şi să mă perfecţionez, să-mi învăţ textul, să respect programul, să-mi respect colegii mai mari, mai mici. Şi să-mi văd de treaba mea.

R.: Nu v-aţi gândit niciodată să faceţi altceva în afară de actorie?
T.M.: M-am gândit să intru în afaceri, dar nu-mi merge mintea la aşa ceva. De fiecare dată când am vrut să fac o mică afacere, vorba vine, de genul „am văzut ceva frumos şi i-am spus unei prietene că i-ar sta frumos, iar ea-mi spune cumpără-mi şi mie“, mi se întâmplă ca a doua zi, când mă duc să cumpăr, lucrul ăla s-a scumpit şi mi-e jenă să-i spun că s-a scumpit cu doi lei (n.r. – râde). Deci, aşa sunt… păguboasă. Nu sunt făcută pentru afaceri… sau, nu ştiu, poate că dacă aş juca rolul bine… Dar, n-am avut bani pentru asta şi n-am avut oameni în jurul meu care să mă corupă.

R.: Când aţi intrat la teatru v-aţi pus un ţel anume, să fiţi o mare actriţă sau doar o actriţă?
T.M.: Nu, nu mi-am spus că vreau să fiu o mare actriţă. Am lăsat lucrurile să curgă. La-nceput trebuie să înveţi. De fapt în meseria asta înveţi tot timpul. Şi acum învăţ. La un film american, unde o actriţă face un rol nemaipomenit, mă uit cu gura căscată. Adică, e tot timpul ceva de învăţat, văd o scenă, un moment bine făcut într-un spectacol, într-un film. Învăţ şi de la colegii mei mai în vârstă, mai tineri.

Stilul începe să se schimbe la generaţiile astea mai tinere şi trebuie să înveţi. Dar, nu mi-am propus să fiu cineva. Am luat lucrurile etapă cu etapă.
N-am avut modele. Nu mi-au plăcut niciodată tiparele, nu mi-a plăcut niciodată să fiu ca altcineva sau să vreau să joc ca nu ştiu care, pentru că actorul trebuie să aibă propria lui personalitate. Şi am învăţat din fiecare rol câte ceva.

R.: Vorbind de roluri, de exemplu, pentru „Iubiri interzise“ cum v-aţi adaptat pentru rol?
T.M.: Nu pot să vă spun chiar tot pentru că ar însemna să… Sincer vă spun, când am citit piesa prima dată am fost şocată şi mi s-a părut chiar o porcărie. Mie, care lupt împotriva vulgarităţii pe scenă, nu-mi place să folosesc cuvinte obscene, vulgare şi aşa mai departe. Văzând subiectul, am fost puţin şocată şi nu mi-a plăcut, dar trebuia să-l fac. Şi atunci, ca să-mi placă, mi-am propus să-mi placă pentru că este, de fapt, un rol negativ. Şi, ce mi-am dorit eu toată viaţa, nu?, (n.r. – râde) a fost să joc şi roluri negative.

Întâlnirea cu regizorul acesta din Japonia a fost extraordinară pentru că a fost aşa cum se-ntâmplă, cred, în dragoste sau în căsnicie: te potriveşti de la-nceput şi rămâi o viaţă-ntreagă cu omul respectiv. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Ne-am înţeles atât de bine pe scenă, încât aproape că ajunsesem să-mi dau seama ce vrea să-mi ceară peste cinci secunde şi făceam înainte să-mi spună. A fost o comunicare extraordinară.

Am propus foarte multe lucruri în rolul acela, care pare foarte simplu şi ca mişcare, dar tocmai asta am urmărit: să fie o bijuterie lucrată-n filigram. […] Şi aşa au rămas anumite lucruri în piesă propuse de mine. Nu vă spun care sunt, pentru că nu vreau să mă laud până la capăt (n.r. – râde).
Şi, vreau să vă spun că-n două săptămâni nu mai aveam ce să fac. Deci, piesa era gata în două săptămâni, aşa de repede a mers. Bucata noastră, vreau să spun (n.r. – cea vorbită şi jucată în limba română), pentru că sunt două piese separate, diferite. Şi am descoperit că-mi place rolul. […] Însă, am căzut de acord că între cele două personaje feminine nu este o relaţie dusă până la capăt, ci este una de admiraţie, asta şi pentru că personajul meu este artist, e pictoriţă, este mai mult la nivel intelectual, dar e o forţă negativă care o acaparează ca un păianjen care prinde o muscă în plasa lui, pe această fată cu minţile pierdute… sau nu. Şi m-am îndrăgostit de acest rol. Îmi place foarte mult […].

R.: Să predaţi v-aţi gândit vreodată?
T.M.: N-am predat niciodată şi nu ştiu dacă aş fi un bun pedagog, pentru că mă ataşez foarte mult de oameni. Am pregătit nişte fete pentru facultate, dar pun foarte mult suflet şi-mi ia foarte mult din energia de care am nevoie. Nu cred că-i de mine.

R.: În mare, ce impresie vă lasă tinerii din ziua de azi?
T.M.: […] Eu le spun generaţie de McDonald’s şi butoane pentru că butonează la tot felul de butoane. Eu trăiesc în altă lume (n.r. – râde), în lumea mea pe care o păstrez acolo. N-am nici calculator, mi-am cumpărat foarte târziu telefon mobil, care e foarte simplu şi-l păstrez aşa. Nu fac nimic cu el decât să răspund la telefon, să dau telefoane şi să trimit un mesaj şi-atât. Îmi plac lucrurile mai simple-n viaţă.

Am o impresie, pe de-o parte, proastă pentru că mi se pare că toată această tehnologie îndepărtează oamenii, dezumanizează, superficializează. Nu mai ştiu să comunice de la om la om, de la suflet la suflet; pentru că una e să vorbeşti cu un prieten bun la telefon şi să-i auzi inflexiunea vocii şi să ştii, după cum îţi răspunde la telefon, dacă e trist, dacă e fericit, dacă e bolnav sau sănătos, şi alta e să fie ceva tehnic scris. Dar, pe de altă parte, am avut surpriza să constat că s-ar putea să mă înşel şi să nu fie aşa… Şi că tinerii de azi, în spatele butoanelor şi a hot-dog-ului, s-ar putea să fie mai profunzi decât îi văd eu. Şi mi-ar părea bine să mă fi înşelat, ştiţi, de prima parte de care vorbeam. Aflu că se uită la filme româneşti […] şi-mi spun „Uite, frate, că încă se mai poate!“. Deci, nu suntem pierduţi. Nu de alta, dar eram îngrijorată de viitorul României, ce vine din urmă (n.r. – râde). E posibil să nu-i înţeleg precum ar merita. Mi-ar părea bine să nu fie lipsiţi de umanitate şi să ştie ce înseamnă o prietenie adevărată, o dragoste adevărată… dragoste, şi nu sex. Probabil că vor înţelege până la urmă. Poate vor înţelege mai repede decât generaţiile mele… Le dau şanse (n.r. – râde)!