Interviu cu Andrei Ruse


Andrei Ruse
Andrei Ruse

de Sabina Lazăr – redactor

Andrei Ruse este un tânăr scriitor care şi-a atras o parte de critici şi de laude, dar niciodată nu s-a compromis, abordând numai subiectele pe care şi le-a dorit. Poet şi prozator, Ruse reuşeste întotdeauna să surprindă. Am discutat pe marginea proiectelor noi, dar am început să discutăm şi despre „Soni“, romanul care l-a adus în atenţia criticilor şi a publicului larg.

R.: Legat de noul proiect, „Iubirea e pe 14 februarie“, carte care va fi lansată oficial pe 28 ianuarie în Club Otherside. Cum te-ai gândit la proiect şi care au fost etapele prin care ai trecut cu el?
Andrei Ruse:
Eram vara trecută cu Sorin Despot, Gelu Vlaşin şi cu Stoian G. Bogdan şi am discutat despre o antologie care să iasă cumva de Valentine’s Day, care să fie de nişă, cu poeme de dragoste de la scriitorii tineri. Titlul vine de la o poveste pe care am auzit-o tot vara trecută, legată de un copil autist care i-a spus persoanei care îl îngrijea că o iubeşte. Iar tipa i-a zis: „Bine, şi ce e iubirea?“. Copilul i-a răspuns atunci că iubirea e pe 14 februarie. Mie mi s-a părut foarte tare răspunsul ăsta şi foarte tragic în acelaşi timp, pentru societatea asta care nu simte şi o să priceapă doar atâta. Cartea e un produs total comercial, care vrea să promoveze de fapt poezia, pentru că ajunge foarte greu, în special la liceeni. Şi am început să vorbesc în stânga şi în dreapta, mai întâi cu prietenii mei, apoi cu poeţi mai experimentaţi cum ar fi Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Şerban Foarţă, Mihail Gălăţanu. Sunt mulţi, sunt cincizeci şi cinci.

R.: De ce crezi că scriitorii tineri îi vor atrage pe liceeni?
A.R.:
Pentru că vor fi puşi într-o formă de care cred că tinerii sunt interesaţi sau o caută. Nu mă pricep nici eu foarte bine, dar cu romanul m-am tot lovit de tineri, în special în licee şi facultăţi, şi am văzut cât de cât cerinţele. Şi am văzut că ei sunt dispuşi să accepte cultură. Ei sunt dornici de cultură, atâta timp cât e promovată într-o formă nouă.

R.: Trecând de la cărţi la proiecte online, ne poţi vorbi despre „Fabrica de literatură“ (https://fdl.ro/)?
A.R.:
La începutul anului trecut am vândut Rocultura pentru că voiam să ies din treaba asta cu proiectele online, căci îmi ocupa prea mult timp. Şi a apărut domnul Victor Potra, care voia să lanseze acest FDL. E o combinaţie. Adică e şi elitistă, dar nu e numai elitistă. E pentru toată lumea, dar nu numai pentru toată lumea. Încercăm să facem şi mai mult decât literatură, încât orice pasionat de literatură care scrie să poată posta acolo, dar, în faţă, să intre doar textele calitative. Cam asta e ideea, planuri sunt foarte multe.

R.: În afară de promovarea textelor calitative, ce altceva va mai aduce original Fabrica de literatură?
A.R.:
Printre intenţiile noastre este crearea unei comunităţi şi a unui proiect care să aibă o putere foarte mare în domeniul literar, să putem oricând să publicăm un autor bun care apare pe site; am vrea să ne adresăm tinerilor şi vom face secţiuni speciale pentru liceeni. Ca idee, o persoană de 16-17 ani să poată primi un comentariu de la Soviany sau un sfat de la alt scriitor important. Am vrea să putem fi o alternativă la tot ce înseamnă instituţii culturale în momentul de faţă, la tot ce înseamnă edituri, să încercăm să fim un promoter de cultură.

R.: Spuneai că vrei să şi publici autorii care apar pe site.
A.R.:
Da, o să avem o grămadă de concursuri. Ceva în genul unui concurs pentru cel mai bun autor într-un an, sau cele mai bune texte dintr-un an, unde iarăşi voi colabora cu câteva edituri cu care mă înţeleg eu foarte bine. O să vedem în timp. Noi nu vrem doar să le scoatem, vrem să le şi promovăm.

R.: După „Soni“, care a fost un roman controversat, dar apreciat, cum te-ai gândit la subiectul pentru MDMA 16? Mereu ataci teme de underground, care nu prea sunt puse în faţă de alţi autori. Şi când crezi că va fi publicat?
A.R.:
Subiectul ăsta tocmai din cauza aceasta am vrut să-l ating, pentru că nu există o informare obiectivă asupra problemelor pe care le aduc drogurile. Deja mi s-a spus că prima problemă a fost că instig la consum. Cred că romanul, per ansamblu, nu va face asta. Am două personaje cu care încerc să văd ambele părţi ale lucrurilor. Unul care este din partea sistemului şi care este împotrivă, dar primeşte nişte argumente din partea cealaltă. Încerc o discuţie deschisă mutată printr-o acţiune, prin personajele care se mişcă în mediul ăsta. Despre mediu iarăşi nu se ştie mai nimic. În aprilie-mai, eu îl văd lansat la Bookfest. Dacă nu, atunci cu siguranţă la Gaudeamus. Pentru că e deja trei sferturi scris, nu am de ce să îl amân mai mult.

R.: În ceea ce priveşte personajele, ziceai că loveşti în sistem prin MDMA şi totuşi ai ales oameni de la bază. De ce nu ai urcat pe scara ierarhică?
A.R.:
Îmi place să studiez orice problemă de la rădăcină, fix de la dealer şi consumatori şi apoi de la poliţişti, de la partea aia din sistem care reprezintă sistemul, care este educată să-l protejeze. Sunt două persoane total opuse, ca doi jucători de şah, unde fiecare trebuie să gândească şi să anticipeze mişcările celuilalt. Şi să cunoască jocul ăsta. Faza cu şahul tot din bătălia antisistem vine. Nebunul vede lumea foarte bine segmentată şi vede rolurile din societate comparate cu funcţiile pieselor de şah. Poliţistul are alte puncte de vedere asupra lumii. Tot romanul e plin de întrebări. Şi romanul are o concluzie, care nu cred că aparţine vreunuia din personaje.

R.: Ce ai face tu dacă ai mai avea de trăit doar şase luni? Pe Soni ai pus-o într-o mulţime de situaţii, însă a te juca cu un personaj e diferit faţă de a te pune tu însuţi în acele situaţii.
A.R.:
A pune-o pe Soni în situaţiile alea, în mare măsură, a însemnat a mă pune pe mine. Ca bărbat, social vorbind, ţi se cer anumite chestii şi e cu totul altfel privită problema. Pentru femei, lucrurile mi se par mai grele, pentru că Soni a fost şi foarte mult judecată. Sincer, dacă aş mai avea şase luni de trăit, probabil că aş dinamiza puţin lucrurile, m-aş grăbi mai mult.

R.: Cât de greu a fost să treci de la poezie la proză? Mie mi se pare un pas destul de mare.
A.R.:
Scriam foarte mult şi puteam deja să pregătesc un al doilea volum, mult mai bun decât „Black Job“, dar am preferat să le las acolo şi încă mai sunt textele. Voiam să scot mai mult de la mine. Şi am încercat în proză, în tot felul de poveşti, în romane, jurnale, însă tot nu reuşeam să scap de mine, de biografie, lucru care în poezie mergea de minune. Nu îmi găseam povestea, nu ştiam foarte clar ce vreau să spun pe termen lung, pentru că e alt plan. Nu pot să zic că a fost foarte greu, pentru că şi când scriam poezie mi s-a sugerat de criticii experimentaţi să încerc în proză, pentru că am tendinţa de a detalia, de a povesti. După „Soni“ mi-a fost clar că asta vreau să fac.

R.: Ce le recomanzi liceenilor care citesc revista Teen Press şi care vor să publice?
A.R.:
După părerea mea, publicatul nu are ce căuta sub 20 de ani. Ideea este să publici când şi reuşeşti să faci ceva foarte mişto, să ai dovada asta. Asta e părerea mea personală. Strict ca scris, trebuie să devii un scriitor, să-ţi asumi chestia asta şi să-ţi trăieşti viaţa ca atare. Să iei orice din jurul tău şi să-l transformi în scris. Să nu te opreşti din gândit, cred că asta vreau să spun. Să nu te opreşti din gânditul creativ.

3 thoughts on “Interviu cu Andrei Ruse”

Leave a Comment