Teen Press 
Atunci când vorbim despre Vița de vie, trebuie să recunoaște că băieții nu au nevoie de prea multe introduceri. Long story short, cu trupa am făcut cunoștință prin ’96 și ne-am lămurit și mai bine în ceea ce-o privește odată cu „Rahova“, primul album, apărut în ’97. De-atunci și până acum, a fost parcă o clipă, un refren, o mână de albume și încă o mână de concerte. Anul trecut, pe 20 februarie am suflat în cele 20 de lumânări din tortul aniversar al Viței, iar la sfârșit de octombrie, am făcut cunoștință și cu un nou album – „Șase“. Despre ce are Vița pe lista pentru anul care abia ce-a început, dar și despre „insight-urile“ meseriei de muzician, ne vorbește Adi Despot, solistul trupei Vița de Vie.
Reporter: Spune-ne mai multe despre tine.
Adi Despot: Am 40 de ani, teoretic sunt matur, dar am o minte de copil. Am doi copii, o fetiță de 11 ani și un băiat de nouă ani. Am o formație foarte mișto. În mare, îmi place foarte mult viața pe care o am, sunt destul de ușor de mulțumit.
R.: Cum s-a format Vița de Vie?
A.D.: Acum 20 de ani exista un nucleu strâns care nu avea încă nume. Am aflat că este vorba despre o trupă de muzică alternativă care dorea să se lanseze, i-am cunoscut, m-am dus la repetiții, am cântat câteva piese împreună, am intrat în studio când încă nu aveam un nume. În timp ce înregistram primul demo, am fost botezați Vița de Vie, fiind confundați cu Sarmale Reci, stilistic vorbind. Ne-a plăcut numele și așa a rămas.
R.: La înființarea trupei, te gândeai că o să ajungeți așa departe?
A.D.: Nu, am făcut alegerea asta din nevoia de a ne exprimă, de a face muzică, nu dintr-o dorință de afirmare sau de a demonstra cuiva ceva. Personal, aveam nevoie de lucrul ăsta. Din fericire, am devenit din ce în ce mai buni și numărul nostru de fani a crescut și uită-ne în poziția asta: o poziție pe care doar am visat-o, nu ne-am dorit-o neapărat, deoarece am încercat mereu să ținem lucrurile la un nivel cât mai simplu. Din păcate, cu cât brandul crește, cu atât pretențiile sunt mai mari, iar cu cât faci mai mult partea de business, cu atât mai puțin faci partea artistică. Atunci, noi încercam să ne concentrăm cât mai mult pe partea artistică, muzica să fie făcută în primul rând pentru noi, să aibă grijă de noi și de sentimentele noastre și apoi să meargă mai departe.
R.: Cum v-a schimbat această „faimă“?
A.D.: Probabil că ne-a schimbat, dar am încercat mai mereu să rămânem cu picioarele pe pământ. Suntem muzicieni care au plecat din publicul altor trupe care cântau pe scenă. Noi suntem cei din public, care fiind atât de pasionați de muzică și-au cumpărat instrumente și au încercat să își urmeze idolii de pe scenă. Faima nu ne-a făcut să ne schimbăm impresia despre noi și să ne credem superiori.
R.: Ce doriți să transmiteți prin muzică?
A.D.: Nu avem un mesaj concret în cei 20 de ani. Am plecat de la premisa că fiecare melodie trebuie să reprezinte starea care i-a dat naștere. Suntem un amalgam de stări: suntem veseli, suntem triști, suntem melancolici, plângem, râdem. Fiecare stare intensă se transformă într-o melodie. Din acest motiv, unele melodii sunt vesele, altele sunt triste. Fiecare melodie în parte are mesajul ei și ar fi plictisitor ca în 20 de ani să vorbim despre același lucru la infinit. Muzica pentru noi e ca un mall imens plin cu jucării și ar fi nedrept din partea noastră să ne jucăm doar cu jucăriile de la primul etaj pentru că, stilistic, asta se cere. Ne place să ne jucăm cu toate jucăriile din mall-ul ăsta. Și ca dovadă, avem piese care merg de la reggae la hardcore, la metal, hip hop. Suntem un amalgam de stiluri.
R.: Ce stil de muzică preferați?
A.D.: Aș putea spune că preferăm stilul sincer. În momentul în care încep să compun o piesă, pe baza stării, melodia își alege singură stilul. Trebuie doar să am grijă ca prejudecățile mele despre muzică să nu o strice. Dacă melodia se cere acustică, eu trebuie să o așez astfel, dacă melodia se cere reggae cum a fost în cazul melodiei „Varză“ o lăsăm reggae. Chiar dacă unii fani ne acuză că astfel ne-am lăsat de rock și ne-am apucat de reggae, noi mergem pe principiul că noi ne-am apucat de muzică la modul general, ci nu de un anumit stil muzical.
R.: Care sunt greutățile prin care ați trecut în cei 20 de ani de activitate și cum le-ați depășit?
A.D.: Acum 20 de ani, industria muzicală abia începea să prindă contur, era o situație diferită de cea prezentă: muzica rock era la televizor, era la radio-urile comerciale. Între timp, lucrurile s-au schimbat și astăzi nu o mai asculți la televizor. Casele de discuri au început să își pună bazele destul de târziu. Nefiind o țară cu o cultură vastă muzicală, cu puține drumuri bătătorite în zona în care mergeam noi. Au existat momente când a fost nevoie să ne inventăm propriile drumuri ca să mergem mai departe. Mă bucur să văd că drumuri pe care noi le-am bătătorit sunt astăzi călcate de alte trupe.
R.: Ce sentimente ai avut la primul concert? Ce sentimente ai acum când urcați pe scenă?
A.D.: Primul concert s-a desfășurat pentru mine în calitate de chitarist al trupei Rhea. Ei urmau să aibă un concert în liceul de informatică, iar chitaristul lor nu mai putea să ajungă. Băieții din trupă m-au rugat să cânt cu ei trei piese. Am cântat acel prim concert ascuns în spatele difuzoarelor: eram extrem de emotiv și nu doream să fiu văzut de oamenii din sală. Emotivitatea m-a însoțit inclusiv în primii patru ani de activitate ai Viței de Vie. Artanu’ de la Timpuri Noi, acum la Partizan spunea că dacă ar exista o groapă în scenă în care să mă bag și să cânt de acolo, să nu mă vadă nimeni, acolo m-aș băga. Mi-au trebuit 20 de ani să scap de emoțiile astea sau să le transform în emoții constructive. Acum așteptăm cu nerăbdare fiecare concert, care reprezintă un motiv de bucurie atât pentru noi cât și pentru fani.
R.: Care a fost cel mai frumos concert al trupei? De ce?
A.D.: E foarte greu de spus pentru că facem ce ne place și publicul e foarte „responsive“, e alături de noi la fiecare concert și ne cântă versurile. Fiecare concert e o sărbătoare pentru noi. Dacă vrei pot să zic că cel mai frumos concert a fost întotdeauna ultimul. Anul acesta am avut concertul aniversar de 20 de ani Vița de Vie pe 20 februarie, la Arenele Romane. A fost sold-out și e un concert care a lăsat în urmă un val foarte dens de mulțumire.
R.: Cum încercați la concerte să vă surprindeți fanii?
A.D.: Păi, în primul rând, asta e o chestie neprofi pe care o facem: concertele noastre sunt oarecum libere: playlistul variază de la concert la concert și nu există texte predefinte cum vezi la trupele mari. De exemplu, în 2006 am fost la concert la Depeche Mode la Rock in Park și peste vreo două sau trei luni au venit la noi în țară și am mers și aici la concert. Ambele spectacole au fost senzaționale, însă textele pe care le spuneau erau aceleași în aceleași momente. Era un spectacol 100% regizat, nu era nici o implicare emoțională, era doar un profesionalism. Genul de profesionalism pe care îl apreciem la alții, dar ne displace la noi. Noi suntem o „mașinărie de simțit bine“, iar să jucăm niște roluri pe scenă nu e ceea ce ne-am propus noi. Preferăm să lăsăm „întâmplarea“ să își spună cuvântul. Din cauza asta unele texte ale mele de pe scenă sunt bune, altele sunt proaste. E ceva ce îmi asum pentru că mă face să mă simt viu şi să nu mă plictisesc de meseria pe care o am.
R.: Ai spus că la toate concertele în fața scenei sunt mereu tineri între 16 și 20 de ani. Cum crezi că îi influențați pe aceștia prin muzică?
A.D.: E destul de tricky întrebarea pentru că prin intermediul muzicii sunt într-o mare căutare de sine: încerc să mă descopere și să mă exprim. Ăsta e principalul motiv pentru care fac muzică. Fiind vorba de mine atunci când fac muzică e foarte greu să mă raportez la ceilalți când scriu pentru că o fac pentru mine, nu pentru ceilalți. Trecând mai departe peste lucrul acesta, încerc ca mesajele pe care le transmite muzica mea să fie de cele mai multe ori constructive și dătătoare de răspunsuri la diverse întrebări. Am intrat într-o lume metafizică deja. (n.r. – râde)
R.: Care este cea mai populară melodie a Viței de Vie și de ce crezi că a avut cel mai mare impact asupra publicului?
A.D.: Aș putea spune că „Basul și cu toba mare“, „Sunetul mai tare“, dar și „Praf de stele“ e o melodie mandatory pe care trebuie să o cântăm la concerte. Sunt mai multe. Mai nou, avem două single-uri de pe albumul pe care îl lansăm în toamnă: „Luna și noi“ și „Pe plajă-n Vamă la 5“. Sunt două melodii proaspete care sunt deja cerute de public.
R.: Povestește-ne o întâmplare amuzantă din spatele scenei.
A.D.: În spatele scenei e o lume fascinantă. Spatele scenei reprezintă viața noastră de artiști așa cum nu e văzută de pe scenă. În spate, e condimentat cu niște personaje fantastice care sunt echipa tehnică, șoferii, managerii, impresarii, sunetiștii, luminiștii, și ei au un rol important în concertele noastre. Noi, Vița de Vie, suntem o echipă foarte mare chiar dacă publicul vede doar cinci oameni pe scenă, în spate mai sunt vreo 15. E o relație foarte strânsă între noi, în spate e o lume de poveste. Cu toții ne facem meseria din pasiune așa că trebuie să ne păstrăm mereu spiritul vesel. E o poezie ce se întâmplă în culise, nu îmi vine în cap nici o poveste funny pentru că sunt atât de multe încât e imposibil să alegi una. Merită să te apuci de muzică măcar pentru a petrece câteva minute în spatele scenei.
R.: Care e cea mai frumoasă amintire din acești ani?
A.D.: Sunt multe. În primul rând, foștii colegi care au trecut prin Vița de Vie în cei 20 de ani. În concertul aniversar din februarie, am avut câțiva dintre foștii colegi invitați și m-am bucurat foarte tare să ne întâlnim la repetiții înainte de concert. Fiecare cu stilul lui, fiecare cu piticul lui, fiecare cu glumele lui. Cred că cele mai frumoase amintiri care rămân în spatele acestor ani sunt oamenii alături de care am cântat, oamenii alături de care am mers prin țară și oamenii din fața scenei. Tot timpul ăsta am avut impresia că suntem o divizie armată care pleacă la lupta și fiecare concert trebuie câștigat împreună: atât noi artiștii cât și tehnicienii și publicul.
R.: Ce altceva mai faci în afară de muzică?
A.D.: Păi, cresc copii. Sună că și cum aș avea o afacere ( n.r. – râde ). Copii îmi ocupă mult timp, dar mă dedic cu drag lor. În același timp, avem un studio unde înregistrăm pentru noi și din când în când alegem și niște proiecte care ne plac și la care lucrăm pentru alții. Nu suntem un studio comercial. Am fost, dar l-am închis pentru că pierdeam mai mult timp lucrând pentru alții decât pentru noi. În momentul de față, ne alegem foarte atent clienții. Trebuie să ne placă foarte mult ce fac și ne implicăm 100% în munca lor. Cam asta fac. În timpul vacanței, sunt un pic cam derutat că nu am un program fix. În timpul școlii, e un program fix: trezirea la ora șase, dus copii la școală, mers la studio, luat copii de la școală, dus acasă și în weekend-uri placat la concerte. În vacanțe parcă nu am de ce să mă țin.( n.r. – râde)
R.: Adesea sunteți confundați cu trupa Vama. De ce crezi că se întâmplă asta?
A.D.: Probabil pentru că și eu și Tudor avem două personalități puternice și poate și puncte comune. Vița de Vie are doi de „V“ și Vama Veche la fel, ne-am lansat cam în aceeași perioada și pentru că românii sunt un popor destul de ignorant. Majoritatea, cu excepția celor pasionați de muzică, știu că există doi berbeci în două trupe, dar nu știu care în care. E funny.
R.: Dacă ai putea colabora cu orice artist, pe cine ai alege și de ce?
A.D.: Uite, inclusiv colaborările se întâmplă de la sine. Nu îmi doresc în momentul de fașă să colaborez cu nimeni, dar pe măsură ce facem piesele simțim cum ne trag de mânecă și ne spun „ Hei, aici nu crezi că ar trebui să faci un featuring cu Alexandrina?“. Cum a fost la „Luna şi noi“ când am înregistrat melodia și am inserat momentul acela de voci folclorice și am zis „ stop! Aici trebuie să o facem cu Blue Noise“. Adică, colaborările vin când piesele sunt deja la „coacere“ în cuptor. Nu facem colaborări de dragul marketingului, facem doar când melodia a cerut-o. Că să îți răspund mai simplu la întrebare, mi-ar plăcea să colaborez cu oricine. E o experiență extrem de interesantă să intru cu un alt artist în studio. E diferit de tine și încerci să găsești modul lui de abordare și viziunea lui asupra muzicii. E foarte intresant.
R.: Ai fost în Colectiv în seara incendiului. Ce crezi că ar trebui să învățăm noi, cei care nu au luat parte direct la eveniment?
A.D.: Ar trebui să învățăm să nu lăsăm lucrurile la voia întâmplării, să fim conștienți că viața din jurul nostru e așa cum o construim noi singuri. Nu e nimeni care să aibă grijă de noi. Trebuie să fim responsabili. Responsabilitatea și responsabilizarea noastră trebuie să creeze viața din jurul nostru.
R.: Cum a fost reîntâlnirea cu tinerii din Vama Veche pentru producerea videoclipului „Pe plajă-n Vamă la 5“?
A.D.: A fost emoționant pentru că e o poveste care se întâmpla în anul 2012. Am cântat la „ Folk you!“ și în drum spre hotel am auzit o chitară pe plajă. Era o gașcă de tineri care cântau și ne-am oprit să cântăm și noi cu ei. A trecut timpul ca nebunul, ne-au prins zorii în Vamă și greu de tot ne-am lăsat duși. Am plecat cu un sentiment de foarte mult bine, un sentiment atât de dens încât după patru ani am făcut melodia asta inspirată din experiența de atunci. Împreună cu regizorul videoclipului, Adrian Horobeț, ne-am gândit că ar fi senzațional dacă am reuși să dăm de necunoscuții de acum patru ani și să ne strângem din nou în București. Cu ajutorul internetului ne-am regăsit și au venit din toată țara: Timișoara, Brașov și Mioveni. Câțiva nu au putut ajunge pentru că erau plecați și le-a părut rău. Ne-am strâns și a fost foarte mișto. Aveam un moment frumos petrecut împreună, momentul ăla din 2012. Consider că viața ar trebui să fie o înșiruire de momente frumoase. A trebuit să ne adunăm să le transmitem cât de importanți au fost pentru noi fără să știe și fără să facă nimic.
R.: Cum a apărut pasiunea ta pentru muzică?
A.D.: Păi, oarecum, de nevoie. Sunt unul din copii care nu se înțelegea cu părinții și a început să asculte muzică rock, cu toate că e un clișeu, asta s-a întâmplat. Am găsit în muzică asta tot ce îmi lipsea din exterior: sfaturi, conduită, energie, oameni. Mă împrieteneam brusc cu oameni doar pentru că ascultam aceeași muzică. Muzica are o putere fantastică de a strânge oamenii împreună și eu sunt unul din cei afectați major de muzică. Am început prin clasa a V-a chitara clasică: very boring! Am rezistat vreo doi ani, de fapt profesorul a rezistat atât, apoi mi-a zis că nu putem continua. Eu nu am putut nici o dată să studiez. După care timp de un an nu m-am mai atins de chitară până când, într-o zi, a veni un prieten la mine și mi-a cântat o formulă de la Sex Pistols. Formula aia a făcut un click în mine și am început să ascult muzică rock și să studiez singur la chitară. Practic m-am refugiat în muzică și ea m-a ajutat pe mine să trec peste cele mai dificile momente din viață. Cam așa a apărut pasiunea mea pentru muzică, din nevoie. A acoperit foarte multe goluri care erau în adolescentul Despot în perioada aia. Repet, eram ca o maimuță proaspăt coborâtă din copac.
R.: Aţi cântat la baluri ale bobocilor. Ce părere v-au făcut adolescenții?
A.D.: Nu știu ce să zic. Aș spune că nici una, pentru că că normal fiecare adolescent consideră că e special și fiecare generație de adolescenți consideră că e specială, că are ceva în plus față de cei care au fost înainte. Văzând lucrurile de sus, nu de jos, de foarte aproape, așa au fost adolescenții tot timpul: ușor confuzi, rebeli și, dacă vrei, contra lucrurilor pe care le găsesc în jurul lor. Generație după generație așa au fost tot timpul adolescenții.
Acum normal că sunt îmbrăcați altfel, arată puțin altfel, au telefoane mobile, dar fuck it nu sunt cu nimic diferiți de cei din 1900 sau 1920 sau 1960. E exact la fel: muzica lor e considerată o prostie de cei mai în vârstă, „Ce e porcăria asta pe care o asculți?“. Cei mai în vârstă consideră că ei știu mai bine ce trebuie să facă adolescenții, adolescenții le spun „Ești un dobitoc, e viața mea, lasă-mă să fac ce vreau eu cu ea, nu ce vrei tu!“ și așa mai departe. Lucrurile sunt cam la fel, mă rog arată puțin altfel, dar basically, așa la baza, adolescenții sunt mereu aceeași.
R.: Cum erați ca adolescenți?
A.D.: Nașpa. Adică, bineînțeles, gândindu-mă retrospectiv, a fost cea mai mișto perioada din viața mea, pentru că am știut cum să mă focusez pe partea mișto. Noi vorbim de o perioadă extrem de încurcată și cenușie a României. Vorbim de anii ’90, când am început liceul era fix 1990. Eram ca niște maimuțe coborâte din copac și noi și profesorii. Aveam libertate și nu știam ce să facem cu ea, era că și cum învățam să mergem și să vorbim din nou, învățam să ne comportăm. Sistemul de învăţământ era la pământ, se încerca să se facă schimbul la ceea ce este în momentul actual. Nu ne mândrim nici acum cu învățământul, însă îți dai seama ce era atunci. Intrau materii, se făceau câteva ore și apoi se scoteau din programă. Profii nu știau dacă au voie să ne lase cu părul lung, cu tricouri cu Metallica sau cu cercei. Era imposibil să faci switch-ul de la atât de mulți ani de comunism la democrație. Au trecut atâția ani de la revoluție și mulți încă nu au reușit să îl facă. A fost o perioada destul de tulbure.
R.: Cum crezi că s-a schimbat industria rock în anii de activitate?
A.D.: A lot! Aștept să se mai dezvolte. E un subiect foarte complex cu atât mai mult cu cât mă pasionează. Nici nu situ ce să zic prima oară. Aștept să se dezvolte și playbalurile independente, de nișă, playbleuri autohtone, românești, de jazz, de indie, de metal, hip hop și așa mai departe. Există mici inițiative, dar din păcate nu suficiente pentru că nișele sunt foarte dezvoltate în momentul ăsta. Dacă în anii ‘ 90 sau şi 2000 toate trupele își doreau să aibă un impact cât mai generalist, în momentul de față s-a ajuns la concluzia că asta e imposibil și, dezvoltându-se nișele, fiecare trupa trage cât mai mult pe nișa ei. Nișele ar trebui susținute cumva şi de business-uri. Adică de casele de discuri care sunt cumva un etalon al industriei muzicale. În rest, lipsesc foarte multe lucruri. Lipsește un statut al artistului, suntem în 2016 și nu există în România un statut al artistului. În continuare avem reminescențe din epoca comunistă : la surse, la diverse formule de spectacole și așa mai departe. Nu e o industrie care s-a desăvârșit și acum nu este în parametrii normali. E în continuare o industrie care arată ca nu avion care tot decolează, tot decolează, dar încă nu a ajuns la altitudinea de croazieră și încă nu s-a stabilizat, încă mai tremură, mai tușește în anumite locuri.
R.: Cum crezi că o să evolueze industria muzicală românească?
A.D.: Nu am nici o idee. Probabil că CD-ul, ca suport fizic, o să dispară, serviciile de streaming o să crească, muzica se va digitaliza. Trăim într-o cultură „on demand“, adică tu acum pui mâna pe telefon și vrei să asculți melodia respectivă și îi dai play. Pe vremuri nu era așa, pe vremuri trebuia să stai în casă sau în mașină și să ascuți la radio și să aștepți melodia ta favorită să apară în playlist. Din cauza asta radiourile scad și ele ca rating. În cultura asta „on demand“ practic fiecare om este propriul său radio și ai acces la informații. Acum lipsesc niște „piloni“ care să radieze în jurul lor informația utilă, să treacă această informație enormă care există pe internet, să o cearnă și să o ofere mai departe publicului. În momentul de față, internetul este un ocean enorm din care nici nu știi ce să alegi. E mult prea multă informație și nu e nimeni credibil care să o cearnă. Nu situ să zic încotro se îndreaptă industria muzicală. Asta este pe de o parte farmecul perioadei pe care o trăim. Trăim un fel de renaștere, adică lucrurile se schimbă în timpul vieții noastre, se trece de la o chestie la alta. Din punct de vedere tehnic, suntem extrem de evoluați și evoluăm în continuare. Lucrurile se schimbă de azi pe mâine și dacă știi să ții ochii deschiși, să te bucuri de aceste schimbări e o perioada fascinantă.
R.: Ce planuri aveai înainte de Vița de Vie ?
A.D.: Niciunul. Ardelean fiind nu stau cel mai bine la capitolul planuri. Am terminat liceul și am început să mă pregătesc pentru facultate. Am ajuns la „Școala Vedetelor“, era o emisiune pe TVR, pe vremuri, cu tineri care cântau. De acolo, am ajuns în turnee și să lucrez în televiziune și studiouri. După aceea, am ajuns în Vița de Vie și nu știu cum au trecut ăștia 20 de ani. Pot spune că nu am apucat să vorbesc cu mine și să îmi doresc să devin ceva pentru că am devenit înainte să îmi doresc acel lucru. Era ca și cum cineva trăgea de mine și mă ducea undeva, iar eu mă întrebăm unde mergem și viața îmi spunea „O să fie bine! Stai liniștit!“.
R.: Ce planuri de viitor aveți?
A.D.: Anul ăsta e un an destul de plin pentru noi. Împlinim 20 de ani și ne-am propus ca în fiecare lună la ora 20:00 să trimitem către subscriberii noștri câte un material care va apărea pe următorul album, chiar dacă materialul este un single nou sau un videoclip nou. Astfel, subscriberii noștri sunt primii care primesc știrile despre Vița de Vie, apoi de pe 21, ele devin oficiale. Din, păcate nu avem piesele gata pentru următorul album și în momentul când am livrat o piesă, de ziua următoare intrăm în studio și începem să lucrăm pentru următoarea piesă pentru a o preda la timp. În rest, pe lângă studio, concertele pe care le avem prin țară. Din fericire, țara nu e foarte mare și nu alergăm foarte mult. Și mie mi-ar plăcea să am mai mult timp să fac ceva, dar nu știu încă ce.
R.: Ce sfaturi ai pentru cei care îşi doresc o carieră muzicală?
A.D.: În primul rând, să fie foarte severi cu ei și să își recunoască motivul pentru care își doresc o carieră în muzică. Dacă fac muzică pentru faimă, pentru a câștiga bani sau din simplul fapt că vor să se simtă bine. Trebuie să știi asta pentru că s-ar putea să apară niște probleme pe viitor. De exemplu, dacă faci muzică doar că să te simți bine, e posibil să devii frustrat că nu câștigi suficient. Dacă consideri că vrei să te apuci de muzică doar pentru a câștiga bani o să constați de multe ori că nu este comod să fii în pielea ta. De aceea spun că este foarte important să știi care e motivul.
În al doilea rând, oricare ar fi motivul , trebuie să deții acest limbaj. Trebuie să studiezi și să înveți ca în orice alt domeniu. Spun că muzica este un limbaj pe care trebuie să îl deții pentru că cu cât îl știi mai bine cu atât poți să exprimi mai bine prin note muzicale și acorduri ceea ce simți și gândești. Dacă facem o paralelă între japoneză și muzică, dacă eu aș știi cinci cuvinte în japoneză, oricât de efervescent ar fi interiorul meu și oricât de multe lucruri aș gândi eu, nu pot să mă exprim decât cu ajutorul celor cinci cuvinte pentru că nu știu mai multe. Exact așa este și în muzică: e nevoie de studiu, de foarte mult studiu. Pe măsură ce studiezi și devii din ce în ce mai bun satisfacția este mai mare pentru că începi să redai cât mai multe stări din ce în ce mai complexe.
