Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

de Cezara Panait – editorul R.C.T.P.
foto: Elena Nica – tehnoredactor al R.C.T.P.

Cine sunt ei? Pinholes este o formație relativ nouă pe scena muzicii rock românești. Băieții au un stil grunge, cu totul deosebit. Cânta cu pasiune de fiecare dată, iar energia pe care o emană în fiecare concert se răsfrânge perfect și asupra publicului.

Pinholes înseamnă: Vladimir Ivanov – chitară ritmică și voce, Sergiu Ivanov – bass, Vlad Vârtosu – chitară (și arcuș!), voce și Alex Neagu – percuție. Haideți să-i cunoaștem.

Reporter: Povestiți-ne puțin despre cum a luat naștere Pinholes.
Sergiu Ivanov:
Am vrut să facem o formație care să cânte propriile piese. În Iași toată lumea cântă cover-uri, melodii care nu le aparțin, iar noi am vrut să facem piesele noastre. Vladimir avea experiența necesară cu cântatul în alte formații și știa care sunt exact dedesubturile și a pus el bază acestui proiect, Pinholes. M-a luat și pe mine la bass și în timp am construit, am evoluat și a venit și Vlad. De acolo am început, ușor, ușor să ne găsim identitatea. Am lucrat în paralel cu Vladimir la albumul „Zmei“, pe care am reușit într-un final să îl scoatem. Am avut și probleme, pentru că nu aveam toboșar, i-am tot schimbat, iar în procesul ăsta de doi ani am trecut prin toată viața unei formații (în afară de supradoză). Ne-am certat, ne-am împăcat, am compus, am distrus, am șters, ca în martie anul trecut, când eram în cel mai critic punct al formației și eram doar noi trei și nu mai aveam nicio speranță…
Vladimir Ivanov: Și după mult timp de cântat numai în Iași, pentru un public care practic era inexistent la concerte, eram chiar pe punctul de a renunța.
S.I.: Atunci, eu, personal, nu mai vedeam nicio șansă. Și atunci s-a gândit Vlad: „Hai să-l sunăm pe Alex Neagu că el cântă la Fără Zahăr și e din Iași.“
Vlad Vârtosu.: Nouă ni se părea imposibil, cum să vină Alex la noi?!
V.I.: L-am văzut pe Alex la un concert The Brad Pits. Eu înregistram și mi-a plăcut foarte mult de el, cum bate în „oale“ și i-am propus să vină la noi.
S.I.: Și Alex a zis…
Alex Neagu: Ce-a zis? (n.r.: râde) Da, mi-a propus, am zis că o să mă gândesc. Eu știam câteva video-uri de pe YouTube, de la Cărturești și am zis să mai ascult piese. Mi s-au părut foarte faini și am zis că trebuie să fac neapărat parte din trupa asta – m-am regăsit în tot peisajul.
S.I.: Mie mi-a plăcut foarte mult că a venit cu partituri, întreba de versuri…
A.N.: Erau deja melodii postate pe YouTube și mi-au plăcut și ritmurile și nu am vrut să schimb nimic.
V.I.: Și noi am apreciat asta foarte mult, pentru că toboșarii veneau și făceau total altceva, un amalgam de pseudo-ritmuri compuse de noi și el când a venit chiar a reprodus fidel toate înregistrările.
A.N.: Am intrat în starea aceea, nu am zis neapărat că vreau să reproduc tehnica.
V.I.: Și după un an și două luni, am ajuns aici.
S.I.: La București! Și am ajuns acum să avem primul nostru concert, doar trupa noastră.

R.: Și cum vi s-a părut?
V.I.:
Foarte fain, mai ales că la „Poza“ oamenii cântau cu noi, știau versurile!
S.I.: Ne-a plăcut foarte mult.

R.: Cât de greu a fost să ajungeți la acest nivel profesional, ca trupă nou-înființată, făcând parte din undergroundul românesc?
V.I.:
N-aș putea spune că am ajuns la un nivel foarte înalt, pentru că mai avem foarte mult de muncă și trebuie să cântam încă de cel puțin zece ori într-un oraș ca să câștigăm respectivul public. Ce-i drept, radio Guerrilla ne-a ajutat foarte mult. Primii care ne-au ajutat și ne-au dat un șut uriaș în fund (metaforic vorbind), au fost Bogdan Șerban și Alin Voica, acesta din urmă devenind un prieten foarte bun de-al nostru, un fel de manager. Practic, el este mai mult un tată: „Băieți, aveți bani de transport? Uitați aici.“ Cumva, acum cu Apropo TV, lumea ne-a cunoscut, ne-a înțeles. Încă mai avem mult de muncă și sperăm noi să ajungem la acel nivel la care se așteaptă toată lumea.

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

R.: Dar pentru o formație nouă ați evoluat foarte repede.
S.I.:
Da, pentru că am muncit foarte mult. Nu am stat deloc! În ultimele trei, patru săptămâni am avut opt concerte. Am plecat de la București la Botoșani, mergem la Arad, Oradea și din nou în București în trei zile. După, mai avem și filmări pentru videoclip, repetiții, noroc că ne-a făcut Iustin (n.r.: Iustin Surpănelu) videoclipul la „Poza“, că înnebuneam.
A.N.: Am avut noroc cu oameni care ne-au ajutat foarte mult.
V.I.: Noi, în principiu, am mers pe ideea de trupă independentă – facem totul cu mânuța noastră, dar am simțit nevoia unei viziuni exterioare pentru piesa „Poza“, care pentru noi înseamnă destul de mult. Toți ne regăsim în ea.

R.: V-ați gândit să cântați și în limba engleză?
V.V.:
Da, acum avem și o piesă în limba engleză – „Hena“. Totuși, lumea e împărțită în două tabere – e bine să cânți în engleză sau e bine să cânți numai în română. E foarte natural, adică generația din care facem parte e crescută cu muzica în engleză, sunt așa de multe trupe importante, încât e imposibil să nu fii influențat să gândești în felul ăsta. E o anumită topică ce se formează. Nu e neapărat o problemă să cântăm în engleză – dacă o să fie, eu o să o îmbrățișez cum mult drag.
V.I.: Inițial, când am compus piesele, am optat pentru limba română…
V.V.: Pentru că nu știam altă limbă! (n.r.: râd)
V.I.: În afară de asta! Până în punctual piesei „Hena“, compusă de Vlad, toate versurile erau compuse de mine și de Sergiu și înainte de a face Pinholes, el era cel mai mare critic al meu. Eu înregistram singur acasă o grămadă de schițe și îl întrebam dacă e bine sau nu, îl chemam să mai tragă o chitară, să îmi dea o părere. Am lucrat foarte mult așa. Nu ne-am propus să cântăm în limba română, dar așa a fost mai natural. Mie îmi place să mă joc cu cuvintele din română. Am și piese în engleză, dar nu vreau să le audă nimeni. Da, și Vlad fiind singurul vorbitor fluent de limbă engleză, am zis OK, asta e datoria ta.
S.I.: Da, engleză rusească – „Zis iz wat it iz…“. El vorbește mai bine și de-asta își permite să compună.
V.I.: Și mai are și un mod de a compune foarte fluid, melodic. Înainte de Pinholes, el avea o formație, Fingerprint, foarte mișto. Noi eram mari fani.

R.: Cum vi se pare că sunteți priviți de către publicul românesc?
V.I.:
Publicul îl câștigăm pe zi ce trece…
V.V.: Unul câte unul!
V.I.: În mare parte, toți sunt critici: „De ce cântați așa și nu altfel? Sună mai bine piesele agresive la voi decât cele mai lente!“ – asta din partea unor oameni, iar de la ceilalți: „Sună mai bine piesele lente decât cele agresive!“ Publicul încercăm să îl câștigăm om cu om, să îl convingem pe fiecare să ne asculte. Și noi dacă mergem la un concert și avem trei oameni, cântăm pentru ei. Am avut și public de zece oameni și am cântat la standardul nostru, nu reprezintă un impediment lipsa spectatorilor. În același timp, am avut o supriză foarte plăcută, în Arad, când lumea cerea piese – anticipau melodiile și cântau versurile și e o senzație foarte faină.
S.I.: Suntem o trupă nouă și ca zonă geografică și concept, iar oamenii de televiziune văd o atracție în asta, în definiția noastră. Suntem priviți ca ceva nou din zona aia. Vine altă energie din partea noastră, poate mai multă frustrare sau dorința de a atrage atenția.
A.N.: Dăm tot ce putem pe scenă.
S.I.: Poate să fie ultimul concert – bine, nu pornim cu mentalitatea asta, dar sunt atâția oameni aici care vin să ne asculte.
A.N.: Oricum, e o energie greu de descris în ceea ce simțim noi pe scenă – nu degeaba ne manifestăm așa. Nu e regie, pur și simplu așa simțim. Și publicul ne transmite nouă din energia lor, iar spre final se amplifică, se rup bețe, tobe… Și în seara asta am rupt bețe, corzi… vin oameni din ce în ce mai mulți la concerte și vrem să dăm cât mai mult. Noi venim dintr-o zonă sceptică, în care trebuie să cânți de zece ori ca cineva să vină la concert. Bine, la București cred că e chiar a zecea oară când concertăm.

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

R.: Ce semnificație are pentru voi numele Pinholes?
S.I.:
Am lucrat la o descriere poetică. E vorba că nu ai nevoie de instrumente extraordinare ca să faci muzică, e vorba de oameni, la bază. Pinholes, din punctul meu de vedere, înseamnă să privești lumea prin cel mai mic spațiu posibil și totuși să îi vezi frumusețea, să fie dificil să o înțelegi. E ca acel concept, cum că oamenii sunt niște arici – cu cât se apropie mai mult, cu atât se înțeapă mai mult. Eu când mă gândesc la Pinholes, îmi imaginez găuri de ac, găuri sentimentale – un ac îți dă o reacție.
A.N.: Și reprezintă în același timp „cutia“ în care stăm noi, din cauza educației, a mediului din care provenim.
S.I.: Descriem formația ca un apartament cu o fereastră spartă. E o cameră care te ține în viață.
A.N.: Fiecare trăiește într-o cutie și vrea să vadă cât mai mult.
V.I.: Partea interioară a cutiuței se regăsește în piesa „Camera“ – tot albumul este cumva conceptual.

R.: Care au fost primele voastre contacte cu muzica și care a fost primul concert important la care ați fost spectatori?
A.N.:
Eu, în clasa a IV-a, m-am dus cu tata la Palatul Copiilor. Voiam să cânt la tobe sau la pian. Am făcut un test de ritm și melodie și balanța a înclinat către tobe. Am făcut acolo, după am fost la Liceul de muzică din Iași – am făcut percuție, am făcut și doi ani de Conservator și din liceu am avut mai multe trupe în Iași. Cânt acum cu Fără Zahăr, The Brad Pits și cu Proiectul Tivodar în București.
Cât despre concerte, recunosc că mergeam la Bere Gratis când eram mic, la Zilele Orașului. Sincer, Byron mi-a plăcut mult. Eram în Vama Veche pe la 17 ani și când am văzut Byron prima dată și cum bătea toboșarul ăla, am rămas surprins de-a dreptul.
V.I.: La mine primul contact cu muzica a fost în clasa I. Am făcut vioară patru ani, după opt ani de arte plastice – pictură, sculptură și alte nebunii, iar în clasa a XII-a am văzut niște omuleți care cântau pe pietonalul Unirii din Botoșani și mi-au plăcut foarte mult și ideea în sine. Am învățat să cânt la chitară, m-am băgat în diverse trupe dubioase. Singura formație care mi-a plăcut foarte mult a fost I Hate Mondays din Iași, în care cânta și Sergiu, trupă care mi-a deschis mie orizonturile și toate portițele posibile pe partea de compoziție și mi-a dat voie să compun.
Un concert care m-a impresionat foarte mult din toate punctele de vedere a fost cel al lui Roger Waters – „The Wall“. Concerte mai micuțe care mi-au tare plăcut au fost Kumm, când au lansat „Different parties“, acum o mie de ani, sau concertul lui Goran Bregovic din Iași.
V.V.: Prima mea influență a fost frate-miu, ascultam Michael Jackson și Tupac împreună în clasa a II-a și după asta am descoperit Nirvana și s-a schimbat tot. Cel mai mișto concert a fost prima dată la Alternativ Quartet și apoi e o trupă din Cluj, care momentan este formația mea preferată – Fluturi pe Asfalt. Au fost odată în Iași și m-am rupt așa de tare în concert că trei zile n-am putut să mai fac nimic (n.r.: râde). A fost ceva foarte personal. Acum am cântat cu un alt proiect de-al solistului, Nava Mamă. Cred că am fost cel mai fericit om din tot statul – nu-mi trebuie superstaruri.
S.I.: Ce-mi aduc eu aminte? Pe Vladimir! Mie mi-au plăcut foarte mult Pink Floyd și încă îmi mai plac. După l-am văzut tot pe el cu I Hate Mondays și mi-a plăcut foarte mult, am văzut cât de liberi sunt oamenii în Iași, să asculte Led Zeppelin!
V.I.: Da, când am venit de la facultate. Prima oară eram cu Umbra și știu că ai lipit tu pe ușă niște chestii cu ei…
S.I.: Mi se părea fascinant! Unul dintre concertele care m-au impresionat foarte mult a fost tot Alternativ Quartet. La fel, am văzut un concert Luna Amară și am zis că nu există așa ceva! Acum, un alt concert care m-a schimbat a fost cel al băieților de la Cap de Craniu. I-am cunoscut când am cântat împreună la Alt Fest. Băieții ăia care cântă despre moarte, cranii, zombi, au stat și ne-au ascultat. Concertul lor a început cu: „Ce mișto au cântat Pinholes!“ Asta ne-a dat iar impresia că nu toți oamenii din lumea asta sunt răi. Este dovada că mai există oameni care sunt deschiși. N-aveau nicio obligație să ne asculte, dar au făcut-o și le-a plăcut.

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

R.: Și erați hotărâți încă din adolescență că vreți să faceți muzică sau aveați alte planuri de viitor pe atunci?
A.N.:
Da, eu eram cu siguranță hotărât, încă din adolescență. Am vrut să fiu și parașutist, a rămas în continuare aceeași pasiune. Am mai zburat de atunci, am mai sărit cu parașuta. Nu știu dacă vreau neapărat să fac o profesie din asta. Aș strica lucrul ăsta dacă aș avea un program fix de sărituri, de dimineața până seară să sar pentru elevi parașutiști, dacă aș deveni instructor. Deocamdată vreau să păstrez asta la nivel de hobby – să sar când îmi permit, după ce mai strâng bani. Cu muzica, nu pot să zic că e un job, pentru că e pasiune și e cel mai bine așa, când poți să faci ce-ți place, fără constrângeri sau obligații.
V.I.: Eu am visat dintotdeauna să cânt și tot timpul făceam altceva – am terminat tehnică dentară și am lucrat șase ani în domeniu, dar în paralel făceam și muzică, iar în timp am studiat înregistrări. Mulți ani acesta a fost hobby-ul meu: muzica, înregistrările, visul de a cânta pe scenă, de a ieși în față. Cumva, acum se adeverește pe zi ce trece.
V.V.: Eu nu știu dacă eram hotărât pe atunci.
V.I.: Vlad simte cel mai puternic muzica, dintre noi.
A.N.: Ei da! Știi tu? Tu vezi cât simt eu? Ia uitați-vă aici (n.r.: Alex ne arată bătăturile, râde)
V.I.: Dar lasă, mai, că am și eu, uite! Muzica doare!
S.I.: Eu nici acum nu îmi propun să fac o carieră din muzică. Sunt aici pentru că îmi place. Eu când sunt pe scenă și cânt, zâmbesc, and that’s enough for me. Nu trebuie să fiu muzician sau ceva. În adolescență cred că mă gândeam să fiu polițist. Era singura meserie pe care o știam!
V.I.: Ei, haide, și eu îmi doream să fiu preot când eram clasa a IV-a!
S.I.: Nu, dar atunci mi se părea că astea (polițist sau medic) sunt singurele slujbe care există pe pământ. De unde să știu eu că există IT Manager sau chestii din astea, 3D Manipulator? Personal, m-am apucat târziu de cântat.

R.: Ce influențe se regăsesc în stilul vostru?
V.I.:
Eu pot să spun, referitor la partea de versuri – Alexandru Andrieș. Nu am încercat niciodată să copiem pe cineva. La repetiții sau în general, noi nu am intenționat să ascultăm o trupă și să căutăm tonuri, nu. Am pus mâna pe chitară, am dat o dată în ea – cam așa sună. Hai să încerc să scot ceva mai bun! Și setea asta de a cânta ne-a determinat să cântăm ce putem, cu ce avem. Toate influențele Pinholes-ului sunt un cumul de muzică ascultat în 29 de ani, cât am eu, și tot așa. Automat, oamenii din public asociază mai multe piese de-ale noastre cu alte trupe. E adevărat, m-am trezit la un moment dat cu o melodie în cap, căci așa apar toate când compunem, cu un riff de chitară, niște versuri – nu știi de unde le ai, dar s-ar putea să fi ascultat acea parte acum doi ani, întâmplător. Niciunul nu stă să caute în dosarul ăsta din creier. Vine de la sine. Influențe clar sunt, de la fiecare.
A.N.: De la Pink Floyd, Dream Theater, Sigur Ros, Red Hot Chili Peppers, unele de la Metallica – sunt detalii mici. Fiecare vine la repetiții cu energia lui.
V.I.: S-ar putea să fi văzut un chitarist acum câțiva ani care ne-a influențat pe noi, indirect, să reproducem un ton, involuntar. Nu ne-am propus niciodată să sunăm într-un anumit fel, muzica a ieșit pur și simplu.
V.V.: Cred că tehnica propriu-zisă, la mine cel puțin, sunt de genul Jonny Greenwood și Omar Rodriguez. Consider că la noi sunt scurte episoade sau stări care ajung să devină piese.
V.I.: Eu, la un moment dat, am compus o piesă despre el (n.r.: Vlad). Da, știu, nu-ți place, îmi pare rău. Eu sunt influențat de tine, Vlad. A fost o perioadă când m-ai determinat să compun piesa aia.
A.N.: Influențele cred că provin cel mai mult din stările noastre și din ce ascultăm.

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

R.: Dacă ați avea ocazia să cântați cu artistul vostru preferat, pe cine ați alege?
V.V.:
Eu de-abia am cântat cu artistul meu preferat.
S.I.: Da, am cântat cu Eugen de la Fluturi pe Asfalt. Noi avem în comun trei mari formații, icoane: Alternativ Quatertet, Fluturi pe Asfalt și George Dumitriu. Eu, dacă ar fi să cânt cu cineva, l-aș alege pe George Dumitriu, îmi place foarte mult.
V.I.: E și un om extraordinar, e Dumnezeu!
S.I.: Și el (n.r.: Vlad) a cântat cu Eugen de la Fluturi pe Asfalt, a interpretat „Camera“ împreună cu noi când am fost în Cluj. Poate, dacă ajungem destul de stabili și cunoscuți, să cântăm și cu Andrieș.
A.N.: Eu aș cânta cu Red Hot Chili Peppers!
V.I.: Modestule!
S.I.: Doar atât?
A.N.: Un concert și îmi ajunge.

R.: Și trupele voastre favorite care ar fi?
S.I.:
Noi am ajuns să ascultăm cam aceleași trupe, și anume: Pink Floyd, Radiohead, Alternativ Quartet, Fluturi pe Asfalt, George Dumitriu, Sigur Ros, Alt-J, Tool, Behemoth – noi le avem cu astea mai dure, el (n.r.: Vladimir), nu prea. Cred că astea ar fi cele pe care chiar le împărțim.
V.I.: We’ll talk about it outside! (n.r.: râde). Pe mine a început să mă obsedeze Sigur Ros în ultima vreme – ei acultau, toată lumea, Sigur Ros în sus, Sigur Ros în jos, dar eu eram: „Lăsați-mă în pace cu lălăielile alea.“ Și acum i-am descoperit și mă fascinează starea pe care o transmit ei. Practic, nu e muzică – e stare! Câteodată au 15 minute de zgomot.
A.N.: Am ascultat nouă ore aceeași piesă, de la Sigur Ros, când veneam de la Iași spre București. Eram în aceeași stare, e foarte tare. E o performanță și pentru mine.

R.: Ce ne puteți spune despre videoclipul Poza?
V.I., S.I., V.V.,A.N.:
Iustiiiiin?!
S.I.: Iustin l-a filmat, regizat, editat, e o producție DE’OCHI. Eu am mai vorbit cu el și i-am înțeles viziunea. E ca atunci când ești într-o relație din care nu poți să ieși, iar pasiunea a murit. Actorii au reprodus foarte bine asta. Să fiți atenți la reacțiile lor, când se ating, se vede absența aceea în ochi, iar asta a vrut el să puncteze. Te face să-ți pui întrebări despre relația ta, dacă ești într-o relație asemănătoare cu a lor, dacă ai mâncat aceeași prăjitură de mult prea multe ori. Refrenul „Era-ntr-o joi, era-ntr-o joi“ îi dă senzația continuă de repetiție – aceeași persoană, aceeași viață, dar nu ai curajul să ieși din ea și să-i pui capăt, continui așa monoton.
Inițial era o piesă de dragoste, în timp s-a transformat în despărțire și Iustin a transformat-o din nou, într-o piesă de blocaj emoțional – e nouă interpretare a piesei, nouă ne place foarte mult să o cântăm.
A.N.: E bine-venită o viziune din exterior.
V.I.: Inițial, când a fost compusă melodia, prima strofă era despre prezent, a două despre un viitor la care aspirai. Varianta incipientă era foarte veselă, după a venit el (n.r.: Sergiu) împreună cu Vlad și au modificat-o așa cum e acum. Ideea o aveam de dinainte să filmăm, dar fiecare voia altceva. Eu mă gândeam la un videoclip cu un singur cadru…
A.N.: Ne-a întrebat pe fiecare cum ne imaginăm videoclipul, după am hotărât să vorbim cu băiatul ăsta care e foarte priceput, e talentat și avem toată încrederea în el.
V.I.: Am vorbit cu Iustin, ne-a explicat în ce condiții putem să facem videoclipul. El s-a implicat atât de mult, încât l-a afectat și pe el personal.
A.N.: I-a dat de gândit.
V.I.: Da, și s-a văzut acest lucru pe parcursul filmărilor, a editării, era cu totul alt om în perioada asta. „Poza“ e o stare, până la urmă.
S.I.: Evident că o să fie câțiva deștepți care vor zice că nu e bine. Și Iustin zicea că el nu vrea să facă un videoclip care să placă oricui, vrea să facă ceva care să te deranjeze puțin, să te pună pe gânduri, pozitiv sau negativ.
V.I.: Eu am fost la filmări și la un moment dat, eram undeva după un perete, mă ocupam de partea muzicală și în cadru erau tipul cu masca împreună cu tipa. Ei, și când cameramanul era cu spatele la mine, am scos puțin capul și am văzut că el era cu mâna în gâtul ei și m-a îngrozit. Am zis: „Nu se poate, ce fac ăștia aici!? “ Până la urmă a ieșit foarte fain, dar eu nu mă pot uita la videoclip, pentru că mă afectează. M-am uitat de două ori și am zis că îmi ajunge.

R.: Ce părere aveți despre industria muzicală actuală din România în acest moment?
V.I.:
Nicio părere.
S.I.: Are foarte mult potențial și cei care au o anumită influență, fie că e vorba de radio sau televiziune, observă asta și acum mi se pare că e o vânătoare de trupe noi. Vor să îi descopere, să fie primii care îi ascultă, toți vor să descopere următorii Robin And The Backstabbers, părerea mea. Sunt foarte mulți artiști cu potențial, ceea ce e foarte bine. Avem de câștigat toți în industria asta, dacă unul dintre noi reușește.
A.N.: Se construiește mult, se muncește.
S.I.: Sunt foarte multe trupe noi și faine.
A.N.: Rock-ul începe din ce în ce mai mult să iasă din nou la iveală – activitate, albume, evenimente.
S.I.: Dacă ar fi o competiție ar fi cu atât mai bine – cei mai buni ar rămâne, cei mai slabi ar pleca.

Lumea văzută printr-o gaură de ac împreună cu Pinholes

R.: Ce a însemnat pentru voi câștigarea premiului Best Alternative Newcomer de la Gala Metalhead 2013?
S.I.:
Foarte, foarte mult. Noi n-am câștigat niciodată nimic. Abia am fost băgați în seamă. Noi suntem produsul unei construcții de doi ani. Ce vedeți voi acum cu forță și energie, am construit în timp și să vină acum cineva să-ți dea un premiu a contat, mai ales că încă suntem la mijlocul drumului. A fost foarte mișto. Premiul a fost pe baza votului publicului. Am mers, am cântat, am avut succes.

R.: Deci, să înțeleg că nu vă așteptați să câștigați această distincție.
S.I.:
Nu, și nu ne așteptam să fie chiar așa frumos să câștigi un premiu.
V.I.: Și e un premiu național – Best Alternative Newcomer, adică din toată țara. E fain!

R.: Știu că o parte dintre voi, Vladimir și Alex, formează împreună cu Bobo Burlăcianu The Brad Pits. Cum vă împărțiți timpul între trupe? A reprezentat acest lucru un impediment pentru voi?
V.I.:
Primul venit, primul servit – atât pot să zic. Prioritatea pentru Alex este Fără Zahăr, prioritatea pentru mine e Pinholes, iar pentru Bobo prioritari sunt Fără Zahăr și Ada Milea. Brad Pits cumva a avut o pornire mult mai mare față de Pinholes, dar noi am câștigat întâietate. Dacă se stabilește o dată de concert cu Pinholes și a doua zi avem Brad Pits, se ia în calcul Pinholes. E în funcție și de importanță. Odată ce ai stabilit și acceptat un concert, trebuie să mergi până la capăt. Dacă Alex are concert cu Fără Zahăr, concertul Pinholes nici nu se aprobă. Sunt niște reguli nescrise.
S.I.: Totul merge ca pe roate, nimeni nu stă pe loc.
V.I.: Nu e nici ciuda, invidia aia: „Ah, voi aveți mai mult succes decât noi.“ Nu. Bobo este un om super fain și înțelegător.

R.: Aveți în minte și posibile colaborări muzicale în viitor?
S.I.:
Da, am vorbit cu Mihnea Blidariu de la Luna Amară și a acceptat.
V.I.: Serios?! Really?!
S.I.: Da, nu ți-am zis? (n.r.: râde) Și la un moment dat, Adi Despot a zis că ar vrea să fac o piesă cu Vlad și i-am zis că îl sun eu.
V.I.: Sergiu a făcut un videoclip neoficial pentru piesa „Mori“ de la Vița de Vie, pe care ei l-au postat pe canalul lor oficial de YouTube.
Iustin Surpănelu: Deci e oficial! Câte vizualizări are?
S.I.: Vreo mie…
I.S.: Opt mii?! Opt mii?!
S.I.: O mie, măi! Dar cine sunt eu, Surpănelu, să am zece mii de vizualizări? (n.r.: râd) Dar, din câte am plănuit, Mihnea va fi pe album și mai încercăm. Poate mai vrea cineva să ne ajute.

R.: Ați pregătit și noi piese pentru un nou album?
S.I.:
Da, am pregătit aproape jumătate din album.

R.: Și când preconizați că o să apară?
S.I.:
Nu am vrea să ne grăbim, vrem să facem totul bine. Nu vrem să improvizăm un turneu. O să ne luam timpul necesar – poate să fie la toamnă, poate să fie în primăvară. Ce pot spune e că o să fie mai fain.
V.I.: În ziua de azi nu prea mai contează albumul în sine, CD-ul, contează piesele și până scoatem albumul propriu-zis, o să ieșim cu piesele noi în online, videoclipuri, concerte. Cumva ne-am apucat de înregistrat albumul, am făcut niște teste și suntem foarte mulțumiți de ideea asta. Până atunci, vom cânta piesele noi în concerte și depinde și de alți oameni ce melodii scoatem și pentru care facem videoclip, dar și noi o să avem o influență.

Leave a Comment