Interviu Nicu Patoi


Nicu Patoi

de Alexandru Drulea – redactor
foto: Marius T. Stoian

Nicu Patoi este un artist, în primul rând, unul dintre cei mai influenţi muzicieni români contemporani, un chitarist ce se remarcă prin virtuozitatea şi versatilitatea sa.

R.: Pentru început, spuneţi-ne câte ceva despre dumneavoastră. Sunteţi unul dintre cei mai respectaţi chitarişti din România. Când v-aţi apucat de chitară şi ce v-a determinat să lucraţi pe acest instrument?
Nicu Patoi
: Cred că de când m-am născut, de când am conştientizat că eu însumi exist, am simţit această chemare şi mi-am dorit să cânt la chitară. Prima mea chitară am primit-o în clasa a doua. Dar, în adevăratul sens al cuvântului, am început să învăţ chitară abia din clasa a şaptea. Până atunci, zdrăngăneam încontinuu, convins de faptul că ştiu să cânt la chitară, ba, mai mult de atât, aveam şi concerte la toate serbările şcolare. Eram chemat să cânt la o grămadă de evenimente, deşi cred că spectatorii erau mai degrabă impresionaţi de calităţile mele vocale decât de modul în care cântam la chitară. Ieşeam pe stradă, în faţa porţii, cântam tuturor prietenilor, colegilor, eu eram ferm convins că ştiu să cânt la chitară. Abia în clasa a şaptea am început să studiez chitara, cu profesorul meu de muzică, şi, foarte rapid, la o lună, am început să cânt pe chitară electrică, în formaţia şcolii.

R.: Aţi cântat în multe trupe de-a lungul carierei dumneavoastră? A fost greu drumul către lansarea pe piaţa muzicală românească?
N.P.:
După cum am zis, prima trupă în care am cântat a fost trupa liceului, în clasa a şaptea, iar apoi am trecut prin cele mai importante trupe din Galaţi, oraşul din care sunt eu. În acele timpuri, pe care nu le ştiţi, şi mă bucur că nu le ştiţi, acum vorbesc de ’85 – ’86, perioada mea de liceu, erau multe festivaluri de rock în toată ţara. Cele mai mari trupe în care am cântat au fost Phoebus şi Autograf, cu care am câştigat multe premii la festivaluri şi cu care am avut înregistrări şi la radio, şi la TV, ceea ce era mare lucru pe vremea aia. Da, era destul de dificil pentru o trupă din provincie. Dar, la fel cum e şi acum, pentru voi, tinerii, era o adevărată sărbătoare când aveam spectacole sau repetiţii. Eşti motivat, abia aştepţi, doar la asta îţi stă gândul… Exersezi acasă, îţi iese un solo, sau îţi vine câte o idee de melodie şi abia aştepţi să ajungi în sala de repetiţii să le arăţi colegilor.

R.: A fost greu drumul către „glorie“, ieşirea din anonimat?
N.P.:
Erau două mari neajunsuri pe vremea aia. În primul rând, lipsa de informaţii. Mă bucur pentru generaţia tânără de acum; voi aveţi acces nelimitat la informaţie. Puteţi să faceţi rost de orice legat de chitară, sau orice, în general. Apoi, problema cea mai mare era cea legată de instrumente. Eu nu-mi permiteam să dau 1200 sau 1600 de lei pe o chitară, atât costau pe atunci. Erau două modele de chitare pe vremea aia, româneşti amândouă, o copie de Fender Telecaster şi o copie Gibson Les Paul. Eram extraordinar de bucuros că profesorul meu de muzică îmi împrumutase chitara liceului, o chitară românească. Pe tot parcursul liceului, eu, în schimb, trebuia să cânt cu trupa liceului, să mai vin să-i ajut din când în când. Cu sculele era foarte complicat. Iar cu amplificatoarele… aveam o staţie pe care intram prin intrarea de microfon, forţând-o, şi astfel îmi făceam distors-ul… erau cabluri cu mufe cu 5 pini, care se dezlipeau… dar nu conta! Eram foarte fericiţi, aveam concerte. Era destul de dificil, dar foarte frumos. Apoi am intrat la facultate, şi am început să mai colaborez şi cu trupe din Bucureşti, iar după ce am absolvit, m-am mutat în Bucureşti şi am intrat în, să zicem, „liga profesionistă a muzicienilor“.

R.: Cu ce artişti aţi colaborat de-a lungul timpului?
N.P.:
Au fost destul de mulţi… am colaborat cu Mircea Vintilă, Petre Geambaşu, Dragoş Chircu şi am apărut pe albumele unor artişti precum Andra, Nicola, Vasile Şeicaru, Marcel Pavel sau Mandinga. Am colaborat şi colaborez, în principal, cu majoritatea artiştilor serioşi, care sunt în stare să cânte live.

R.: Faceţi parte din vreo trupă în momentul de faţă?
N.P.:
Activitatea mea se împarte preponderent în trei ramuri: una cu Ştefan Bănică Jr., în „The Rock‘n’Roll Band“, a doua este colaborarea mea cu Berti Barbera, „Berti Barbera & Nicu Patoi Duo“, care e un proiect destul de… neaşteptat – pentru că nimeni nu se aşteaptă ca de la doi oameni, eu – chitară acustică şi el – percuţie/voce, să iasă ceva; şi a treia ramură, cel mai important proiect, proiectul meu de suflet, care mă ţine în viaţă artistic şi spiritual, chiar dacă nu şi financiar, este cel cu „Platonic Band“. Platonic e trupa mea, în care cânt compoziţiile mele. Cântăm în studio acum, iar în câteva luni sper să iasă discul nou.

R.: Care sunt influenţele dvs. muzicale şi ce stiluri vă place să abordaţi?
N.P.:
Eu, prin excelenţă, sunt un chitarist rock. Aşa m-am născut. De-a lungul timpului, însă, am preluat multe influenţe – jazz, funk, fusion, blues, cam orice, până la urmă. Aş putea spune că sunt un chitarist de simbioză, de fuziune. Asta şi înseamnă „Platonic Band“, muzica pe care o cânt eu fiind o muzică la intersecţie de stiluri. După cum am mai spus, sunt crescut la şcoala muzicii rock, influenţele mele de la început au fost Van Halen, Gary Moore, chitariştii de la Whitesnake, Bon Jovi. Eu m-am născut cu muzica anilor ’80, cu nişte chitarişti excepţionali; după care, încet-încet, au apărut alţi chitarişti, m-am diversificat, am cântat în mai multe trupe, o grămadă de stiluri, şi a trebuit să îmi deschid orizontul. Iar acum, ţi-am zis, cânt o muzică ce reuneşte toate stilurile, având influenţe de la toţi marii chitarişti – Satriani, Hendrix, B.B. King, George Benson etc.

R.: Ce părere aveţi despre muzica contemporană, atât românească, cât şi străină ? Sunt artişti ai momentului pe care să-i apreciaţi?
N.P.: Ce se întâmplă la ora actuală în România cu muzica mi se pare uşor nefiresc, iar când spun asta mă refer la faptul că se promovează doar o anumită categorie din muzica ce se practică la noi. Eu am contacte cu o mulţime de artişti care cântă muzică bună, dar care, evident, nu sunt promovaţi. Sunteţi în zona underground, dar mă bucură că există, totuşi, un public al vostru. Mie, personal, îmi plac, de exemplu, Viţa de Vie, care e o trupă cu totul şi cu totul aparte şi care are un public al ei, un public clar al acestei trupe. De afară sunt foarte foarte multe trupe. Nu pot să-ţi dau un exemplu, dar îmi place muzica rock de la radio, în special trupele britanice – ele vin mereu cu un suflu nou, deşi am ascultat şi trupe americane, cum ar fi Tool, Foo Fighters sau Blink 182, care m-au impresionat plăcut. Pe de altă parte, evident că eu tind să rămân cumva tot la artişti de genul Prince, Sting, sau trupele uriaşe: Aerosmith, Metallica. Nu neg valoarea trupelor noi, ele spun aceleaşi lucruri pe care le spunea, de exemplu, Clapton, acum 40 de ani, doar ca sunt îmbrăcate în alte haine.

R.: Aţi avea ceva de transmis – sfaturi, indicaţii, pentru chitariştii aspiranţi, mai tineri?
N.P.:
Da, sigur. Cel mai important lucru, pe lângă studiul individual – care e absolut necesar, şi asta e observaţia mea făcută în ani întregi de experienţă, verificată de prieteni, inclusiv de mine -, e un sfat pe care-l dau şi elevilor mei: să cânte cât mai mult în trupe! Asta îţi dă lejeritatea necesară pentru a cânta în faţa unui public, ca să te dezvolţi, să poţi cânta în colectiv. Una e să studiezi acasă şi să rupi chitara, şi alta e într-o trupă; poţi să te trezeşti că nu te descurci să cânţi, pentru că nu eşti obişnuit. Studiu cât mai mult, cântat cu trupa, acces la informaţie şi pasiune – asta e reţeta perfectă pentru un chitarist bun!

Acest articol a aparut in revista Teen Press, nr. 36, Aprilie 2010
Tema: Cum sa fii roman?

Leave a Comment