Interviu cu scriitorul Andrei Ruse – Despre „Soni“

Se spune că scriitorii sunt, în esență, ingineri ai sufletului omenesc. Aflați că pe Andrei Ruse nu l-am cunoscut astfel, ci ca pe un părinte, părintele propriului personaj.

R.: De ce ai scris o a treia ediție a cărții? Cum ai primit această propunere de la „Polirom“?
Andrei Ruse: În primul rând, n-am scris ediția a treia, am revizuit-o pentru că romanul deja există. Propunerea am făcut-o eu editurii „Polirom“, când am reziliat contractul cu „Tritonic“. Era normal, pentru că eu sunt autorul. Am avut discuții cu „Polirom“ luni întregi, chiar am trimis-o la mai multe edituri, dar am continuat cu „Polirom“ pentru că-i editura mea. Mai mult, m-am auto propus eu, însă nu e vorba aici de propus pentru că sunt autorul editurii.

R.:  De ce ai vrut s-o reeditezi?
A.R.: Nu știu. (Râde). Adică, ori aș fi lăsat cartea moartă și nu mi-ar fi convenit chestia asta, ori…. Dacă o publicam la „Polirom“, o revizuiam complet. Am încercat o revizuire completă și mi-a ieșit mult mai mișto decât prima. După ce m-am uitat peste ea și am modificat multe capitole, am tăiat din ele, am zis că-i OK. Altfel, probabil o mai lăsam, dar așa am reînviat cartea, cum ar veni.

R.: Totuși, de ce ai ales acest final pentru cea de-a treia ediție din „SONI“?
A.R.: Am lăsat un final unde Soni poate să moară a doua zi sau peste o lună, până la urmă, numai că nu moare chiar în carte. Ea nu a murit niciodata în carte, în prima ediție chiar află că, de fapt, nu avea cancer. Era o chestie dată peste cap, apărea un doctor care îi dăduse o pastilă, pentru că ea voia să se sinucidă și făcea parte dintr-un program care le redădea oamenilor motivația pentru viață, și, iată că, ea nu a fost niciodată bolnavă, iar ăsta a fost un final exagerat și am vrut un final, chiar deloc mare.

R.: Nu ți-a fost teamă că „SONI“ va fi respinsă din pricina limbajului strident și a scenelor erotice?
A.R.: De ce să fie respinsă? E o întrebare ciudată. Nu, deloc, dacă tinerii n-au citit nimic din ce s-a scris în ultimii douăzeci de ani, atunci da, dar nu e treaba mea. Ce să zic, e problema lor deja. Dacă n-au citit ce s-a scris în ultimii, ce douăzeci?, cincizeci de ani, unde vorbim de cărți porno foarte violente. Dacă tinerii cititori au citit doar ce li s-a predat la școală, dar tot nu cred că ar fi fost respinsă cartea. Niciodată nu mi-am pus problema asta.

R.: O întrebare pe care mulți și-au pus-o: sunt Soni și cazul ei inspirate din realitate?
A.R.: Nu. Nu. La primele ediții am și scris că este o carte de ficțiune. Evident că-s o grămadă de părți, pasaje, personaje și situația ei inspirate din realitate, dar rezultatul final, ce a ieșit cu Soni și toată povestea ei este o cu totul altă poveste. N-are nicio legătură cu realitatea. Este, pur și simplu, o carte de ficțiune.

R.: Te așteptai ca „SONI“ să aibă încă de la prima ediție un așa mare succes în rândul tinerilor?
A.R.: Nu. Am fost over. Nu găsesc cuvântul potrivit. Nu mă așteptam. Nici n-am sperat, nici nu știam cum ajunge o carte la public. Știam că nu se citește, nimeni nu era foarte încurajator, nici editorul. Am vorbit și cu alți oameni care au scris cărți și nu mă așteptam să iasă o asemenea tevatură. Prima ediție, cred, s-a terminat în mai puțin de două luni, adică a fost așa un „Boom!“, pe care nu cred c-a putut să-l prevadă nimeni. În niciun caz eu. M-am gândit că o să meargă mult mai bine spre tineri, adică personajul este unul tânăr, problemele din carte sunt probleme ale tinerilor și așa am și gândit într-un fel cartea, pentru tineri, dar nu credeam că va avea un impact așa mare.

R.: Cum te-ai simțit să scrii din perspectiva unei femei?
A.R.: Foarte interesant. A trebuit să-mi schimb radical tot modul de gândire, să experimentez tot felul de chestii, să experimentez inclusiv în timp ce scriam. Mă gândeam cum mergea, cum e să porți tocuri, cum e să te uiți pe stradă la bărbați, ce ai putea vedea la un bărbat, ce anume bărbat i s-ar potrivi personajului meu, ceea ce nu am stat să mă întreb niciodată. Am intrat așa, în niște mecanisme total noi, dar tot exercițiul ăsta a fost super, super interesant, până la urmă, și super haios. Țin minte că în timp ce scriam cartea, am luat o pauză cam pe la jumătatea cărții, am fost la mare o săptămână și stăteam pe plajă. Și pe plajă te mai uiți dup-o gagică. Ei bine, eu voiam să mă uit după bărbați, eram deja un pic razna și încercam să înțeleg, din punctul de vedere al lui Soni, de ce ăla ar fi așa, ăla așa.

De exemplu, dacă s-ar uita după un tip,  tot timpul încercam să creez un monolog feminin în capul meu, dar nu-i chiar ușor. La un moment dat, când am scris despre tratamentul pe care îl lua pentru durerile de stomac, am luat niște pastile ca să-mi dau stomacul peste cap și să încep să scriu chiar senzațiile din momentele alea.

R.: Multor oameni le este greu sau li se pare ciudat să scrie despre ei înșiși. Dar tu? Cum ți s-a părut ca romanul tău să te aibă chiar pe tine personaj?
A.R.: Total dubios. Oarecum, m-am simțit chiar penibil în situație, dar toată ideea să apar eu în carte a venit în momentul în care m-au țintuit așa în cap ideile cu scrisorile, că ar face cartea mult mai veridică dacă în toată acțiunea ar apărea un tip, care îi scrie o carte, iar din bucățile alea, 90% sunt adevărate. Și tot îi scrie scrisori, prima serie de scrisori, a doua serie, și am zis ˂˂ mă, hai să dăm timpul înapoi până la întâlnirea lor˃˃. Toată apariția mea a fost pentru veridicitatea cărții, să pară cât se poate de reală. Am încercat să mă văd un pic din afară în pielea personajului cu care exersasem atâta. Nu am scris un capitol chiar foarte mare, am încercat să-l păstrez și să nu insist pe mine ca personaj. A fost o chestie destul de tembelă, m-am simțit foarte ciudat, dar într-un final, citind cartea, mi-am dat seama că-și are locul foarte bine acolo, și scrisorile la fel.

R.: Cum ai primit vestea cu interzicerea lui „SONI“ în licee?
A.R.: Eh, a fost mai mult o chestie pe care am exagerat-o eu. Orice scandal mic care ar fi apărut, imediat eu îl amplificam și-l exageram, pentru că nu aveam parte de niciun fel de promovare. Dar chiar au fost multe povești în care elevii citeau cartea și o dădeau unui profesor să vadă cum e, iar ei o aruncau la gunoi. Am primit inclusiv o invitație să merg într-un liceu din partea unor profesoare și a unor clase, dar directoarea mi-a interzis intrarea în acel liceu. Ăla a fost apogeul. Dar, mi-au plăcut chestiile astea, cred că au încurajat foarte mult vânzarea cărții. De fapt, nu neapărat vânzarea cărții, ci faptul că „SONI“ a devenit dintr-o dată atât de cunoscută. Au citit-o și vreo trei- patru profesori, care au interzis-o, au spus că e nasoală, deci e clar că e bine. Dacă un profesor zice despre ceva că e nasol, înseamnă că e bine. Și pentru mine și pentru elevi. Mă rog, n-a fost o carte „interzisă de stat“, nu, a fost doar dată la o parte, ceea ce este o chestie tâmpită pentru că o mare parte din public este format din oameni care nici măcar nu intraseră în librării, care nu citiseră literatură română contemporană. Chestia asta ar fi trebuit să vină pentru ei ca un ajutor.

R.: Care ar fi primul lucru pe care l-ai face dacă ai afla că într-o lună vei muri? Ai regreta vreun lucru din viața pe care ai dus-o?
A.R.: Aș face exact ce fac acum, n-aș schimba absolut nimic. M-aș ocupa de proiecte culturale, de scris, acum încerc să ies în afară. Exact același lucru, eu așa îmi trăiesc viața, iar „SONI“ nu a fost așa, ca o chestie separată de mine, pur și simplu, așa îmi trăiesc viața. N-aș schimba absolut nimic.

R.: Ce a însemnat „SONI“ pentru tine?
A.R.: Foarte, foarte mult. A însemnat, în primul rând, o carte în care am învățat să scriu, a fost un experiment. Ăsta a fost primul proiect în proza dus până la capăt așa cum a fost, care evident se diferă mult față de ce scriu acum, dar a fost așa, începutul. Este ceva ce o să-mi fie mereu drag. Uite, faptul că n-am putut să omor personajul, finalul mare la care se aștepta multă lume, n-am putut să-l duc la bun sfârșit. Nu cred că foarte mulți pot la primul roman. În al doilea rând, a însemnat ieșirea mea ca scriitor care, deși publicase poezie și era cât-de-cât activ în zona asta literară, nu era foarte cunoscut. Cartea asta m-a făcut cunoscut. Cartea asta și publicul acestei cărți, m-au dus spre următoarele proiecte. Îi datorez, cărții, personajului, cam tot.