O poveste,o drama…
David facea parte dintr-o familie fericita. Era singur la parinti, desi uneori si-ar fi dorit un frate sau o sora. Crescuse fericit, alaturi de doi parinti iubitori, care au avut grija sa ii dea tot ce isi dorise. Nu erau bogati, erau doar fericiti, dar avea grija ca odrasla lor sa nu cunoasca nejunsurile vietii. Daca te uitai la ei, ai fi zis ca erau familia perfecta. Mereu se intelegeau, parintii nu erau severi, iar David asculta de ei. Nu a trecut niciodata de cuvantul lor. Invata bine si era cuminte. Parintii erau mandri peste poate.
Si au trecut anii… David a crescut. Ajunsese la fel ca mine si ca tine. Adolescent model, elev intr-un liceu bun, boboc. El nu se schimbase prea mult. Invata la fel de bine, nu fuma, nu bea, era mandria alor sai. Parintii pe de alta parte, de la o vreme se intelegeau din ce in ce mai prost. Mama lui se ocupa de casa, insa de cand venise criza, a fost nevoite sa-si ia al doilea servici. Nu mai avea timp sa se ocupe de casa, asa ca aceasta sarcina ii revenea tatalui. Acesta, la randul lui, cand venea de la munca, era obosit, dar se ocupa pe cat putea de aceste lucruri, nemultumit insa de rolul de casnic. Si a mai trecut un an… Lucrurile nu se imbunatateau. Din contra. Certurile intre parinti erau din ce in ce mai dese, din cauza stresului, iar bietul copil pica mereu la mijloc. In acele momente, David se ducea in camera lui si se izola de restul lumii si de problem prin muzica.
Intr-o zi insa,era iarna, parintii sai s-au certat rau de tot. Trecuse o saptamana, si inca mai erau suparati. Mancau separat, lucru total neobisnuit pana atunci. Cearta izbucnise de la un motiv minor, insa nici una din parti nu voise sa cedeze. Ca de obicei, David pica la mijloc. Insa de data asta nu mai avea scapare in apartamentul de 2 camere. Cand il lasa un parinte, venea celalalt sa-l certe. David era din ce in mai abatut, mai trist. Incerca sa-I ocoleasca pe cat posibil, insa degeaba. Nu mai vedea frumusetea vietii, nu se mai bucura de nimic cand isi aducea aminte de parintii sai. Prietenii nu mai erau interesanti, activitatile nu mai erau atractive. Intr-o zi nu a mai rezistat si a plecat de acasa. Nu-si luase nimic la el, in afara de hainele de pe el. In aceeasi seara, parintii si-au dat seama ca intarzia si ca nu-si luase telefonul. Au anuntat rudele, politia, au sunat la toti cunoscutii lui David. Nimeni nu stia insa nimic. Parintii erau distrusi…
Au mai trecut 3 saptamani de frig si zapada. Parintii lui David nu mai prezentau nici un interes pentru viata. Odata ce isi pierdusera fiul, nu mai aveau de ce trai. Totul devenise mecanic, aproape ca isi doreau sa moara. Intr-o dimineata insa, mama lui David, in timp ce se indrepta abatuta spre munca, observa un copil, cersind la metrou. Era vai si amar de el. Avea 2 zdrente pe el, pe frigul acela. Din mila poate, mama lui David se apropie de copilul cu privirea de gheata. Insa, odata ce s-a apropiat nu stia cum sa reactioneze: sa planga, sa cada in genunchi, sau sa se roage la Dumnezeu. Acel copilk pierdut de soarta era chiar fiul ei. Il lua repede de umeri, il facuse sa se uite la ea.
-David, sunt eu! Mama ta!
Cu o privire glaciala, ingrozitor de rece, acesta raspunse impasibil:
-Eu nu mai am parinti…
Este trist cand ne gandim ca, in zilele astea, copii ca David sunt tot mai multi. Blocajul parintilor de a spune cu adevarat ceea ce simt, copilul care, de multe ori, se blameaza ca fiind radacina acestor suparari si bariera comunicativa dintr-o familie, duc deseori la un final tragic, la o destramare a familiei precum cea a lui David.
Sa speram ca, intr-o buna zi, unii se vor opri si isi vor da seama ca mandria si orgoliul nu ii vor duce intotdeauna pe culmile implinirii…:(
Trist, dar realist, ceea ce ai scris; mie unul, mi-a placut mult! 🙂
Exista dese cazuri cu parintii care isi neglijeaza copiii, David este un caz reprezentativ. Acei copii au nevoie de sfaturile unui pshiolog, iar parintii trebuiesc inchisI la inchisoare pentru daunele emotionale si schimbarile de comportament ce le produc asupra lor. Felicitari pentru articol!