2 suflete intr-o lume rece

Coltul Meu - Teen Press

de Tudosoiu Alexandru – cititor
Sursa foto: >>link<<

Povestea pe care am sa v-o spun nu este vesela, nu se termina bine, nu exista acel final in care totul este roz si toata lumea e fericita. Nu este o poveste inventata, este pe atat de adevarata pe cat te vad si ma vezi. Este o drama, este o viata…

Il stiam pe Alex de mult. De o viata pot spune. Ne stim de cand nu eram mai mari de schioapa. Am crescut impreuna, am fost mereu noi doi impotriva a toti si toate. Cum sa vi-l descriu eu? El era copilul formidabil, mereu inventiv, niciodata in pana de idei, niciodata obosit. Argint Viu il strigam. Nu putea exista o zi trista cu el. Si cum eram inseparabili, viata era roz. Eram mici, eram fericiti. Asa a decurs viata noastra la gradinita. Eu eram cel care strica cheful, eram mereu pesisimist, serios, el era exact opusul meu, poate de asta eram asa buni prieteni. Eram perfecti impreuna.

Anii au trecut: eu eram din ce in ce mai serios, mai studios, mai introvertit, eram umbra lui. Alex, pe de alta parte, devenea din ce in ce mai vesel , mai zglobiu, mai prietenos. Aveam grija de el, ii explicam lectiile, el ma invata sa fiu mai deschis. Totul era perfect. Am terminat clasa a 8a, eu premiant, el popular. Nu era deloc speriat ca urma liceul, acea etapa a vietii care se presupune ca ne pregateste sa dam ochii cu lumea. Eu eram speriat, ingrozit de ce ma astepta.


Am hotarat sa mergem la acelasi liceu. Si am reusit… oarecum. Din cauza diferentei de note, am fost pusi in clase separate. Eram distrusi. Nu ne inchipuisem viata fara celalalt. Dar viata a mers mai departe…

La inceput, il vedeam pe Alex prin curte, ne intalneam, vorbeam. El era fericit, noi prieteni, noi experiente, o noua viata. Gusta liceul din plin. Eu…lafel. Eu gustam lectiile, nu aveam timp sa-mi fac prieteni, nu-mi permiteam luxul de a nu face nimic, sau de a iesi in lume. Trebuia sa excelez, trebuia sa fiu cel mai bun. Uitasem ce invatasem unul de la celalalt.

Lunile au trecut, eu eram fericit, daca stiai lectia, profii te lasau un pace. Il mai vedeam pe Alex din cand in cand in curte, dar parca era mai abatut, mai trist. Nu-i statea in fire. Era prima oara cand il vedeam asa de cand ne stiam.

Am aflat mai tarziu ca nu mai rezista. Totul cadea pe capul lui: profii il omorau cu note pentru ca nu invata, parintii erau tot mai severi cu el din cauza notelor, nu mai avea timp sa iasa cu prietenii, nu avea timp sa faca nimic. Devenisem ce eram eu cand eram mic: un introvertit, devenise pragmatic, ironic, izolat in sarcasmul sau. Pe dinafara era impasibil, calm, pe dinauntru insa devenise un uragan. Nu mai avea liniste, nu se mai putea bucura de moment. Scoala ii venea de hac…

Dupa o vreme nu l-am mai vazut deloc. Totul se rupsese intre noi. Am incercat sa mai dau de el, insa degeaba. Si viata a mers mai departe…

Am devenit un om de succes, am o slujba bunicica, o sotie normala si o viata desi buna, totusi plictisitoare. E o rutina, ma duc la servici, mananc, ma culc. Iar si iar…

Insa intr-o zi am dat peste o poza in care eram eu si cu Alex, cand eram mici. Brusc, mi-am adus aminte de el, mi s-a facut dor. Si am inceput sa caut, sa ma documentez, sa vad ce s-a intamplat cu el. Dupa lungi cautari am aflat ca devenise din ce in ce mai trsit. Murea pe dinauntru. Era din ce in ce mai stresat, mai paranoic, ceda usor usor. Am aflat cu stupoare ca in clasa a 11a, innebunit de scoala, innebunise. De atunci se afla la un azil pentru oamenii cu probleme mintale. Eram dezamagit, trist. Prietenul cu care crescusem…

M-am decis sa-i fac o vizita….

-Buna ziua. Stiti am un prieten vechi internat aici. Il cheama Alex … . Ma puteti duce la el va rog?

-Da, desigur, insa va previn. S-ar putea sa nu va mai recunoasca. El este inca in amintirea liceului, nu a putut niciodata sa treaca mai departe. Urmati-ma…

Intr-o camera alba, intr-un colt… Statea si murmura usor…

-Buna Alex. Ma mai stii, vechi prieten?

-Tema la matematica, am uitat sa o fac. Si maine dam test la chimie…

Ochii lui erau goi, fata palida. Nu mai era omul de odinioara. Eram dezamagit. Cand sa plec, se uita fix in ochii mei:

-Da! Prietene! Ce faci aici? Ai venit sa ma vezi? Cat ma bucur sa te vad… Hai sa iesim la un suc, la un film! Nu iti face griji pentru teza, o sa inveti maine. Ce test?…

Era pierdut. Liceul il omorase…

Cand stau sa ma gandesc acum, chiar nu-mi vine sa cred. Liceul chiar a putut sa aiba o asa influenta asupra noastra? Eu am devenit un robot, am uitat sa ma bucur de viata, viata pe care Alex si-a pierdut-o din cauza liceului. El nu a putut trece niciodata peste liceu. Nu a putut accepta niciodata trecerea din copilarie in lumea rece. Dar eu nu am castigat, nu ma simt implinit… el cu atat mai putin…

Viata a mai invins 2 suflete…

6 thoughts on “2 suflete intr-o lume rece”

    • Mersi 😀
      Am incercat sa surprind ideea ca unii se mai pierd pe drumul inspre maturizare, insa am ajuns intr-un punct cu totul diferit de ce-mi imaginasem :))

      Reply
  1. felicitari alex! imi plac foarte mult articolele tale(cele 2) iti doresc la cat mai multe articole reusite

    Reply
  2. Hei, chiar felicitari! Una dintre cele mai bune povesti pe care le-am citit aici, exceptand ale mele, este cea mai buna :)). Lasand sarcasmul la o parte, chiar mi-a placut, credeam ca va fi plictisitoare si banala, dar… bravo, e ceva placut.

    Reply

Leave a Comment