Pregătindu-se agale pe înserate,
Selene*, cu o mare conştiinciozitate,
Aşteaptă să-i-a locul nepreţuit al Hemerei*-
Însa numai la îndemnarea fraţilor ei.
Amurgul, când învăluie în neştiinţă
Corpurile cereşti cred de cuviinţă
Că este timpul să se arate, sa ne mire…
Sa ne invăluie cu a lor stralucire.
Ea, Nyx* s-a coborât impreună cu Erebus*,
Inghiţind şi ultima rămăşiţă de-apus
Ca o haită de lupi, flămândă după pradă,
Scăpată din neatenţie, fugită din ogradă.
Luna, sfetnicul nepreţuit al nopţii,
Schimbă cu măiestrie-ale oricui concepţii;
Prefăcându-se într-o fantasmă
Îngheţând p-a noastră plasmă.
Şi trece, trece, zona de crepuscul, rece
Şi trece, trece, iată, şi de ora zece…
Iar chipurile celor doi, inmărmurite,
Oferă măreţie, întregii nopţi neadormite!…